Revistă independentă distribuită gratuit

Planeta Babel

ANUL I, NR. 12 / DECEMBRIE 2022

ISSN 2821 – 4196, ISSN-L 2821– 4196

Găsești varianta tipărită a revistei și în librăria Sebastian Hann (Cisnădie) și în librăriile Cărturești Verona și Park Lake (București).

Planeta Babel

ANUL I, NR. 12 / DECEMBRIE 2022

Sumar Planeta Babel Nr. 12

THE END

Ca și cum nici nu s-a întâmplat. Epoca aia s-a sedimentat în mine, dar trăiesc cu sentimentul că n-a fost decât un vis. Persistă impresia lucrurilor ușor de pus la îndoială, cărora nu le pot verifica autenticitatea. Și, pe măsură ce mă chinui să decodific senzorial universul creat, fenomenele onirice se distanțează și mai mult de mine. O nesiguranță cu care mă văd obligată să subzist. Există ceva insesizabil în preajma sfârșiturilor, o tulburare care, din exterior, trece neobservată. O apăsare de care mi-e imposibil să mă debarasez. Nu știu cât a durat. Clipe poate. Dar nu așa se întâmplă în vis? Undeva, între zenit și curbura pământului, peste luciul apei, eterul înghețat în ceață. Umbre. Mâini reci. Tremurul serii. O pată indefinită, cu toate acestea, necesară ca să-mi aduc aminte. De abia atunci am remarcat că există și aici frumusețe, în locul atât de pângărit de mine. O constatare. Un zgomot greu de identificat m-a smuls din contemplație și-am realizat că nu din cauza asta mă aflam eu acolo. Eu nu dețineam vreun rol semnificativ. Eram doar observator. Instinctiv, mi-am evaluat opțiunile: să cred sau să nu cred? Îmi luasem, totuși, tot soiul de menajamente precare, temându- mă să materializez destinația mea finală. Pornisem pe un drum care ducea... Unde? Spre sfârșit. Ce gânduri mă mânau și în seara aia? Mi-ar fi fost de folos niște edificări în plus, să nu mai bâjbâi printre nelămuriri, cu toate astea, a trebuit să mă descurc cu ce aveam la îndemână. Am decodificat încă o dată mersul lucrurilor după propriile reguli, care nu se bazează, în general, pe nimic, dar sunt regulile mele și nu pot decât să fiu onestă cu mine însămi. Curând, toate amănuntele astea se vor dispersa în neant și vor deveni lipsite de importanță, mi-a trecut prin cap, cât să-mi accelereze pulsul. De ce nu voiam să se termine? Cu o ultimă sforțare, un ultim tremur lăptos, împrejurările au căpătat sensurile definitive, care apar doar o dată-n zi, la asfințit. Pentru scurt timp, fiecare element decorativ (copaci, pietre, fire de iarbă, frunze moarte, apă, ceață) trecut prin lumina filtrată de negură, împrăștiată diform, s-a înfiorat sub fantezia temporară. Iluminare fulgurantă, note distincte, apogeu, stingere, beznă, moarte. Asta să fi resimțit? Sunt gânduri remanente. Pesemne din acest motiv mi-e aproape mereu greu să fac diferența dintre imaginar și real. Sau totul nu-i decât o mare farsă? Nu mai știu. Un loc neprimitor, așa-l simțeam. Un microcosmos care dădea semne că voia să se prăbușească în sine, o implozie de proporții, în pofida promisiunilor științifice citite odată pe o foaie de hârtie, că vom supraviețui. |Însă într-un vis orice e posibil. Chiar și confuzia unui sfârșit cu începutul. Când eram mică, cel mai mult îmi plăcea să urmăresc creditele de la finalul unui film. Ambianța se destrăma, fiecare din casă se detașa de subiectul filmului, se ridicau toți de pe canapea, văzându-și de-ale lor, eu rămâneam cu ochii în ecran până când se afișa THE END. Confirmarea sfârșitului mi se părea esențială. N-aveam cum să revin la rutina mea fără încheieri definitive. Și acum am aceleași apucături. Știu că punctul de plecare există, prestabilit în ancora vremii. Nu mă înșel. Cum nu am dubii că sunt porțiuni din mine care tind să uite lucrurile care au debutat prost. Eu contribui de una singura la propriile neclarități, mi le induc singură. Firește, îmi ofer, în fapt, o șansă să pot devia de la ceea ce nu pot cuprinde cu mintea. E atât de simplu pentru unii să savureze un sfârșit, cu anticiparea noului ce va să vină, cu impresia că pot modifica din parcurs, că-l pot influența, că-l pot ameliora. Bilanțuri, retrospective, rezoluții. Le invidiez ușurința de a jongla cu noțiuni, concepte, năzuințe, cărți de joc căzute din pachet. Eu stau la marginea visului. Eu aștept the end. E singura modalitate să înțeleg lumea. Da, la asta mă gândeam când porțiunea de pământ din fața mea a devenit brusc intangibilă și, odată cu ea, a dispărut și-o parte din incertitudine. M-am trezit contemplând rămășițele care se desfășurau în fața ochilor (larg deschiși? închiși?), insensibile la stările mele și am simțit cum mi se strecura în suflet o emoție: Am impresia c-am întrezărit ceva după sfârșit. - Monica Tonea

Noutati

Fii la curent cu cele mai noi articole