[1.], [2.] [3.]
1.
moartă de frică, în umbra clădirilor demolate de frig și mașini evil, aproape ca în l’année dernière à marienband, un videocam umblă pe holuri linse de opium și sidef, prin camerele unde corpurile sunt șterse de praful propriilor anatomii, moartă de frică, videocam-ul pe gros planuri, ochii tăi, tăiați în sincron la montaj cu secvențe cu vedetele care-și fac harakiri. tu, distilat și aproape elastic, sunetul aortei, distimia, eșarfele de carton, in an old money dress trying to become your flouride isotope mistress, tigrul bengalez la picioarele mele și marmura rece a palazzo-ului unde apăreai, stil michelangelo antonioni, în roșu depresiv, granular, fără teamă, eu moartă de frică, ca un copil lăsat să se joace cu păpuși care prind viață, în întunericul lichid care-mi curgea pe pielea-coajă de portocală, porii ca un crater, dilatați de aceeași senzație, moartă de frică, videocam-ul pe gros planuri din nou. nimic nu e bine, nimic din ce fac nu e bine, șarpele meu, my lover, de ce să te îmbraci diastolic în fancy feelings, nimic nu e bine, nimic din ce fac nu e bine. de ce să te apropii de mine, cu videocam-ul care încerca să prindă un cadru frumos, cu ochii tăi topiți după încălzirea globală, eu, moartă de frică, în tufele de salvie care urcau până la etajul unde stai, să-ți mângâie fața când se lasă poluarea de ambrǎ și se aprind micile iluminatoare david lynch de sub copacii piperniciți, tu, umblând pe căderea bastiliei, târându-mă după tine ca un gadget fragil – în minte – de ce să te apropii de mine, micuț animal blând, fericit între trandafirii care nasc pajiști cu eoliene și catifea verde în care mă închid. proiecții defecte. încă e animat, sufletul ăsta, o extensie a observației și a percepției, de ce să te apropii de mine, my lover, my little chemical element, mi-e foame ca de cocktailuri la rooftop parties, cu ornela vanoni remixată, mi-e foame de mâncat pământ și gândaci de colorado pe care-i adun de pe volutele gâtului tău de animal micuț și cald ca verile petrecute cu creierul moale, terciuit în cearceafuri, cu răpirea din serai deasupra computerele mele. păsări flamingo zboară din gura ta de fiecare dată când o deschizi, de fiecare dată când noaptea, înainte de culcare, mă cauți ca pe o ectoplasmă ultratehnologizată, făcută din redundanțe și din lacrimi congelate, tu, animal micuț ultraloving, don’t you wanna kiss the may flowers, the pale face, the plastic skin, the linen, the ash?
2.
ești ceva virtual, un organism la care m-am branșat ca la primăvară, ca la cabluri, fructe mucegăite și erotism anii ’70, liebestod, ce vrei de la mine, jăvruță retro și inatacabilă, în cuștile tale de silicon blurat, sub păturile fricii și ale amiezii, dispus ca o mică relicvă, ca un apartament mobilat complet în charlottenburg, unde miroase a benzină și a acetonă și a mlaștină, cu oamenii ăștia care trec pe lângă tine ca spectrele, ca o mână de siliciu peste țesătura plușată a nopții. în cluburile morții îți dai jos fețele una după alta, niște sfere mici, uzate și termice, care-mi sparg dinții și-mi lasă proteze de rodium cu care să mă plimb liniștită sub arhitecturile ruinate, sub ploaia ca o mască de făță, sub ogivele vomei și ale disperării. am stat ieri în cadă ascultând laptele curgând pe pereții de sticlă, cu părul vopsit în ocru, cu străzile amărui și tocite în minte, toate duc către dispariție, către limuzinile cu care sunt transportații mahării aurului la groapă, aur pe care-l verși cald peste mine. pe o platformă la marginea mării, te aștept, pe o bară de iridiu, în les halles unde sunt veștedă și resuscitată de o vedetă drogată, ia-mi epinefrina, ia-mi tot, ochelarii vr și ultima gură de lichid negru, ia-mi mineralele, magneziul și mănâncă-mi timpul ca pe caviar, cu ultima suflare îți spun, pleoapele mele sunt mielină dulce și în surdină se aud cățele gravide, cu ochii lor bulbucați urmărind la tv-uri cu tub catodic filmul de catifea neagră derulându-se înspre realitatea augmentată. ia-mi ce mai am din device-uri, trage-le după tine în noaptea noir, în thrillere cu vagabonzii și prinții nanotech ai mizeriei, fără să-mi ceri, fără să urli, doar șoptind, te rog eu frumos, fără să-mi zici nimic dacă poți.
3.
Doar eu sunt trist și adevărat
pe o rază nesfârșită de kilometri
lasă-i pe ei să fie proactivi
și să aștepte ca lucrurile să aibă sens
îmi bag pula în cântăreții de pop cu mormăielile lor zoologice, în ceasurile smart și în Mark Zuckerberg.
toate dezinvolturile sunt simulate.
exceptând, desigur, cazurile de nesimțire supranaturală, de care, într-un final, are grijă viața.
eu sunt modelul pe care tinerii rebeli trebuie să-l aibă în față, eu sunt motivul pentru care tinerele trebuie să intre pe tik tok, eu sunt cu adevărat marginal, eu am fost cu adevărat în iad, eu am cu adevărat umor, eu știu cu adevărat să tac. nimic din ce cunoști tu nu seamănă cu mine. totuși. sunt ca o ofelie care și-a dorit măcar o poză de final reușită, dar na belea, i s-a prins o pungă de lays în părul răsfirat, iar rochița într-un carburator de dacie pe lacul morii. din Neant mi-am făcut o plapumă. Și din sistemul digestiv mi-am scos mațul subțire ca să mă spânzur recursiv.
eu redau Summa isteriilor neînregistrate, așa cum zgomotul unei zile e în spirala urechilor tuturor,
și se pierde.
Leave a comment