*

(Andreea Ghiță)

nu mai e nimic din ce a fost

gol în lumina fadă a dimineţii

situl arheologic al existenţei mele senzoriale

o iau de la capăt

de fiecare dată

dimineaţa se aude încet troleul prin geam

ca un semn de viaţă ce contaminează liniştea

bâzâitul a devenit un sunet aproape genetic

care anunţă tranziţia inevitabilă

toate casele din oraşul ăsta

în care am fost ţinută în braţe

au acelaşi sunet deşteptător

coincidenţele nu îmi fac bine

mă leagă mă prind într-o cameră cu lasere pe care trebuie să le trec

sunt neîndemânatică şi ating raza unuia

apoi cad răsturnându-mă peste toate

pereţii de deformează şi se ciobesc

integritatea imaginii se anulează

şi se compune din bucăţele mici de oglindă

în care văd reflexia

lui şi a ei şi a lor

îmi e teamă să mă întorc

să aflu cine mă ţine în braţe

troleul se îndreaptă spre altă staţie

respir

uit că a existat aici o întrerupere

nu ne sincronizăm respiraţia

e singurul montaj posibil

ştiu sigur cine eşti

---