***

(Savu Popa)

***

Sunt momente

Când simți

Mai acut

Că totul

În jur

E trecător.

Aceeași senzație

Că timpul

Din nou

A trecut pe roșu

Și ți-a aruncat

Același zâmbet sfidător

După care

Iar va trebui

Să aduni

Spinii.

---

***

M-am tot întrebat

ce este sau ce nu este poezia,

am ieșit afară,

am privit în jur,

am avut momente de tăcere,

ezitare,

pauze de respirație

atât de intense

încât simțeam cum gândurile

mi se umflau ca niște baloane,

în orice clipă, gata

să pocnească,

și tot în mine însumi am revenit,

nicidecum mai senin

sau mai împăcat,

un boomerang de impresii și neliniști,

mi-am propus să țin în palme

fiecare obiect în parte,

să răsfoiesc cu privirea

fiecare peisaj care-mi ieșea-naintea ochilor,

nu a ținut mult nici această fază,

am fost tentat să ies afară cu o cutie a milei

și să mă apropii de fiecare trecător,

să colecționez respirații,

apoi, la sfârșitul zilei, să revin în camera mea,

să deschid cu atenție cutia,

să las respirațiile să planeze în jurul meu

și, după un timp, să jonglez cu ele,

să fac echilibristică pe muchia lor,

să pătrund în fiecare, întocmai

ca într-o bulă de liniște și siguranță,

care, atunci când s-ar fi spart,

m-ar fi aruncat de cealaltă parte

a lucrurilor,

devenind eu însumi o respirație

a unui corp întunecat.

Am rămas cu întrebările,

timpul trece

călcând cu tălpile goale

pe cioburile unor eventuale răspunsuri.

Am deschis o carte de poeme,

întâmplător, am dat de o pagină

unde la finalul unuia

nu exista niciun semn de punctuație,

ci doar o ușă deschisă

spre un gol plumburiu.

---