*
peste câteva ore mă așteaptă drumul înapoi
spre locul ce și-a tras gluga peste ochiul paradisului
plin de îngeri ce-L refuză pe Dumnezeu
mă văd în retrovizoare
mă trezesc înaintea alarmei
mă entuziasmez doar pe strada în construcție – Kogălniceanu
când aud țipetele de râs ale pescărușilor
în ele se îngroapă
buldozere, mașini mari,
salopete murdare
și haosul dintre mine și pietrele cuvinte până-n rai
ajung la job unde mă scufund ca-n apă
rămân până pielea s-a încrețit și înăuntrul meu se întâmplă uitarea
la plecare am senzația unui anesteziat pe masa de operație
care vede cum cineva în trupul său merge spre casă
mi-e bine
când nu mai trebuie să îmi sufăr pielea strânsă
mi-e bine
mai ales cu uitarea
până acasă
aici, oricât fug de drumul înapoi
dau buzna peste mine
în cei 168 de centimetri ceva mult mai mare se foiește-n mine
trupul meu și sângele Lui suntem în șantier
aud un țipăt ca al unui pescăruș așezat pe birou
dar nu-l văd
din lemn curge cerneală
de litere, de bârne, bucată de lemn cu suflare
se prăvălesc la pământ
ca o schelă lovind orașul inimii mele
rămas în tăcere trupul meu
aude țipete peste țipete
vin dintr-o tulbure miazănoapte
acolo unde m-am lăsat de scârbă
m-am lăsat de oameni
și scrisul s-a lăsat și el
din când în când doar își trage genunchii la gură
ca un pescăruș ce se uită în jos de cer
ar vrea să țipe după mine râzând
cum îmi trag gluga peste ochi în miazănoapte
să nu văd șantierul de unde Dumnezeu
și-a luat cuvintele
și a făcut drumul înapoi spre Cer
**
drumul meu putea fi altul
dacă nu eram capricioasă
puteam escalada munți
undeva deasupra norilor
să dau cu tâmpla de inimă
să nu știu de genunea din oameni
dar mie mi-a trebuit marea
să mă inunde
să stau în soarele arzător
să mă umplu de pistrui
să mă cojesc ca de oamenii ce mi-au trecut
îndrăgosteala prin carne
(inima mea nu-i făcută din carne
ci din hârtie colorată
o iei aproape de piept și
abia atunci se aude un sunet subțire, subțire
ca un foșnet ce se întâmplă rar)
puteam să am altă cale
dacă dragostea îmi intra măcar în pantofi
așa, oamenii m-au stăpânit
ca marea
întotdeauna îndrăgosteala lor a fost mai puternică
decât indecența cu care eu visam în plină zi
mă uitam la ei ca în larg
cu pupilele dilatate
își lipeau gura necuviincios de mine
și mă făceau să trag în piept
un fum înecăcios
ca de joint
n-am fost niciodată dependentă
nici de oameni
dar i-am încercat, ba i-am și lăsat
să mă sfarme-n ei
am crezut că după derivă
mă voi preschimba-ntr-un zmeu
din hârtie colorată
ce a escaladat, pe jos, cel mai înalt munte din lume
și din vârf, și-a dat drumul
în plutire
deasupra norilor
deasupra păsărilor
foșnind tare
ca atunci când oamenilor li se întâmplă
neprihănirea în piept
***
ții minte
locuiam în locul acela obscur
ca într-un lob al urechii lumii
aveam impresia că fericiții
se împreunează pe lună
nu ne vorbeam
aveai buzele lipite de sternul meu deschis
ca un fluture surprins în toiul iernii
pe șoldurile tale gleznele mele
făceau solzii singurătății
să se dea
de-o parte și de alta
ții minte
nici vântul nu se inventase
timpul nu ne atingea pielea
iar noi încercam să punem cuvinte pe lună
cu glezne subţiri ca firul de iarbă
cu solzi singuratici pe șold
cu sfârcuri mici
ce n-au înțărcat o gură vreodată
eram speriați
când începea să ni se facă frig
trăgeam peste noi mâinile calde
ale făpturilor mici
fericite
prinse de stern
ca să ne țină în viață
ții minte
cum goi
ca la începutul lumii
ne căutam un loc
unde se tace strâns
lumină
în amnioticul lunii
****
mă locuiește
un fel de candoare
a unei duminici de mai
– stăm lipite una de alta
ca la piept în buzunar
a amuțit zgomotul acela neliniștitor
de tinerețe cu dinți de lapte &
piele-ntinsă pe carnea ei macră –
se întinde liniștea din colț
ca șoapta netulburată
ca fătul ce se preschimbă
într-un fel de făptură
îmi ia gândul
îl alungă
își pune căuș mâna peste mine
lucruri mici ce mă îndoie
le înmoaie
în leșie
– mă descalț de lume
stă lipită de firea mea
viața se chircește-n mine –
în burta cerului se face spațiu, deșertăciune
Leave a comment