***

O petală

De trandafir,

Simțind

Lipsa de interes

A poeților de azi

Pentru sensibilitate

Și frumos,

A cerut

Azil

În imaginația

Unui poet

Din secolul

Trecut.

---

***

În sfârșit,

Poți

Zbura,

I se adresă,

Întristată,

Omida

Unui

Fluture

Întâlnit

Întâmplător

În cale.

În schimb,

Tu

Mai ai timp

Să fii

Înțeleaptă,

Îi răspunse,

La fel de trist,

Acesta.

---

***

M-am trezit

Într-o dimineață

Cu umbra

Înflorită.

Ploua afară,

Încontinuu,

De parcă

S-ar fi inversat polii planetei,

Iar noaptea trecută și-ar fi donat

Toate organele

Unui traficant

De soare viu.

,,Ce plante rare îmi populează umbra?

Ce amestec de cenușă și mireasmă

Poartă povara fiecărei petale?”

Mă-ntrebam, mirat și nu prea.

La început,

Umbra înflorită

Mi se părea

Puțin greoaie,

Ajunsesem

Să o simt

Ca pe o ghiulea

Pe care corpul o trăgea după el,

Resemnat,

Puțin blazat.

Dar, asta era situația,

Nu mă puteam

Împotrivi legilor nescrise

Ale unei umbre care, strălucind de culoare

Și plină de miresme adormitoare,

Mi-o lua, uneori, trufașă,

Înaintea corpului,

Punându-i nenumărate piedici,

Făcându-i semne obscene pe la spate.

Citisem undeva,

Nu mai știu unde,

Că sunt flori care iubesc umbra

Și cresc, prin grădini,

Doar în acele zone unde

Soarele nu ajunge,

Umede, reci,

Învăluite într-o paloare

Cadaverică.

De pildă, la fel ca ferigile

Cu care, tot mai mult,

Mă asemăn,

Caut și eu

Doar acele soluri bogate

În azot poetic, ferite de vânturile aspre ale suficienței de sine,

Dar care rețin umezeala

Incertitudinilor.

În schimb,

Umbra mea,

Înflorită până dincolo de o anumită

Limită a bunului-simț,

Încercând să prindă rădăcini în zone cât mai deșertice,

Seamănă tot mai tare cu un trup

Făcând repetiții

Pentru rolul

Propriului

Mormânt.

---