***
Stau închis într-o cușcă. Din cînd în cînd mă vizitează
animale sălbatice. Îmi aruncă, pe furiș, bucăți din ceea ce
au vînat peste zi. Este interzisă hrănirea oamenilor!
scrie pe tăblița din apropiere. Îngrijitorul mai închide
și el ochii. M-am resemnat, nu-mi ies din umbră.
Adevărul e că niciunde nu m-am simțit mai în siguranță
decît în spatele acestor gratii. În afara lor, fiecare își pîndește
dușmanul, să îl ucidă și să îi mănînce inima cît încă bate.
Rămîn aici. Altundeva m-aș simți stingher ca un actor
ce a pășit, din neatenție, în afara ecranului.
Nu mă compătimiți, cheia e la mine în buzunar!
* * *
Mă urmărește neliniștea ca o mașină cu farurile stinse.
Ea mă vede. Eu pe ea, nu. Îi simt doar mirosul de parfum
din rezervor. Îi bănuiesc curbele hipnotice. Știu că e acolo,
după colț, întreagă. Ultima dată, am abandonat-o pe marginea
drumului, în flăcări. Ce s-a întîmplat între timp? A venit
un pictor și a redesenat-o din memorie? Un antropolog a
reconstituit-o din pană de înger și coadă de drac? Aș vrea
să mă calce, să mă tăvălească sub roți, să rămîn doar un contur
de cretă albă. Dar nu, nu e așa simplu. Trebuie întîi să îmi
fie frică. Mi-e frică, deci exist! Rotesc cheia, aprind farurile,
strivesc sub talpă firul de iarbă al accelerației. Suflu în păpădia
încremenită a lunii. Cîtă liniște dintr-odată. Doamne, mă auzi?
* * *
Despre frumusețe să-i întrebăm pe orbi,
ei știu să o păstreze neatinsă! strigă femeia
aruncîndu-și, peste umăr, în oglindă, agrafa.
Cine o va găsi să nu aibă liniște pînă cînd
aceasta îmi va prisosi mie! Ca un bolovan,
părul ei se desprinde din creștet, se rostogolește
înspre tine, gata să te strivească. Te ferești
în ultima clipă, îngrozit. Norocul tău că
dragostea e mai rară decît a șaptea față
a zarului, altfel ai fi murit demult. Fugi! îți strig.
Femeia care te iubește o să te lepede, într-o zi,
din brațe, chiar dacă știe că te vei sparge în
nenumărate cioburi. Tot ea va avea răbdarea
de a le lipi, unul cîte unul. Însă în altă ordine.
Leave a comment