***

În jurul câtorva kilometri nu se mai aude nimic.

Mie nu mi s-au pus întrebări

De ceva vreme trebuie să-mi spun și eu lucruri

evidente precum

mie nu mi se întâmplă nimic

nu mă grăbesc nicăieri

ploaia asta îmi face bine

acasă

mi-au rămas de spălat vase

mâncarea de ieri

patul meu încă miroase

ca deodorantul tău

dar tu nu vei mai veni

decât doar peste câteva luni

când aici se va face frig de tot

când se va face de nelocuit.

Locul ăsta

îți impune multă liniște.

Liniștea care necesită tărie de caracter.

Cea care te desparte în două

de cel care ai existat până la ea.

Liniștea pe care n-ai cum s-o fraierești

Liniștea care-ți măsoară natura și

te calibrează fără milă

ca și cum

ai urma să suporți mutații.

Dar cine s-ar putea împotrivi –

să-și umple gura și urechile cu liniște

iar deasupra ochilor

să înceapă să-i ningă

ca și cum acea ninsoare

ar fi singurul limbaj disponibil rămas.

---

***

Culcă-te peste mine ca și cum

ai duce o scoică la ureche

și spune-mi cât

din liniștea mea ți se pare adevăr

și câtă reminiscență.

Culcă-te peste mine ca și cum

aș fi marginea unui pat de care

visele se-nfig ca niște piuneze

și nu cedează dimineților.

Culcă-te – ca și cum

nu ți-ar mai fi frică

de mediocritate.

Sau – doar așa!

Ca să simți un alt corp ca sprijin

ca și cum ai călca pentru prima dată

într-o țară străină

ca și cum am face

economie la gravitație

ca și cum am decide

naiv de tot

că putem înșela ceva.

Sari, iubire, în bazinul ăsta de miere ce sunt!

eu îți promit că n-o fac pentru prima dată,

eu îți promit că știu ce fac.

---

***

Umiditate letonă.

Tristețea mea pur românească.

Stresul perfecționistului.

O oră de mers pe jos până acasă

și noaptea asta

în zadar încercând să-și culce

bezna

peste albul psihedelic al zăpezii.

O pădure de mesteceni doborâtă.

Cât de consumeristă poate fi căldura

rezultată din corpurile

a două persoane în apropiere?

---

***

Vântul te-mpinge de la spate. Te înfurii.

Îți umpli plămânii de fumul țigării în grabă –

nu mai înseamnă nimic!

Trebuie să tai crengile uscate de zmeură

chiar dacă picioarele

ți-au înghețat în cizmele de cauciuc,

chiar dacă pe jumătate

te scufunzi într-o mlaștină –

aici e totul o mlaștină și totuși

funcționează.

Aici a trebuit să ajungi

Nu mai înseamnă nimic.

La început te supui, sari de bunăvoie,

îți pui la încercare reziliența

și chiar dacă ți-e frică să admiți

că e un loc pe care vrei să-l trimiți dracului

nu știi

cât din acesta deja te coabitează

cât din natura ta a făcut loc

expansiunii celeilalte

cum se măsoară așa ceva?

Și-apoi te îngrozești, că tu,

pe cât de neîncăpător ești,

pe cât de jalnic,

ai lăsat să te ocupe un loc

atât de sterp,

crezând că asemănarea voastră

te va consolida.

---