***

Cu pașii pe urmele mele

m-am lăsat de scris de câte ori am bătut

cu pumnii de nepace în pieptul de cer

ca un bătrân speriat de uitare

oamenii ce merg spre țărână au tremuratul în mâini

și o balansare a capului ca de ceas

nu-i bătrânețea

e ardoarea cu care te ții de memorii

mă văd pe urmele mele

m-am născut iar cu tremurul altcuiva

ca și cum un Duh n-a fost niciodată pregătit să plece în cer

și mă frământă pe mine

el e un Duh ce n-a știut că îmbătrânește

eu n-am știut să scriu pe câtă carne frământa spiritul meu

Duhul acesta dement și eu, în sminteala mea,

ne asemănăm în furie

și-n deznădejdea de a rămâne sau a pleca

totuși, de ar fi să vină demența și peste mine

sper să nu fiu un Duh rătăcind între lumi

aș vrea să iau cu mine doar biroul de acasă

și puțin din rozul pereților

să încep să construiesc o lume nouă dincolo

un du-te-vino

cu îngeri stând pe hârtie ca pe marginea unei fântâni

să scriu cu roz ca sângele de peniță

să trimit pe pământ

bătrâneții ce se adună în umbre

și Duhului meu dement

scrisori lungi

despre furie

despre plăceri

despre plecări

să scriu cum acolo cred nebunește în Dumnezeu

să le spun în litere mari că plecările nu-s decât mutări nebunești de ale lui Dumnezeu

că tot ce ne face să ne tremure mâinile de la plâns e un firesc bătut în cuie pe cruce

să scriu până la demență

neștiind că-s un Duh ce îmbătrânesc și eu în Cer

să scriu fără să știu ziua plecării mele de acolo

să scriu până mă fac aici iar copilul modest

ce-și dorea cu ardoare și furie să învețe să scrie la un birou

să scriu mereu de la capăt

chiar și așa rar cum respiră Duhul meu

să scriu cum fac iar pașii pe urmele mele

cum încep să dau cu pumnii în pieptul de cer

cum suferind

tăcând

mă-ntorc

să fiu iar un viu trup neîmpăcat în hârtie

căutând drumul spre pântecul Cer

---