***

Există în lumea asta cineva care a apucat să mă iubească. Nu știe că am aflat. Insistă și îl las să o facă. Mi-e cald cu el și mă face să cred că „e ora 3 și totul e bine”.

Dar nu e.

Și pentru că totul mirosea a frică și-ntuneric, m-am trezit că merg pe vârfuri în propria viață. Mă dureau degetele, trosneau pe covorul nebătut de ani, noroc că era persan, tălpile se afundau nemilos în el.

În fine. El crede că-s o enigmă. Cine sunt eu să-l contrazic? Sunt numai curioasă cât de multă răbdare va avea înainte să afle că, de fapt, ce numește el mister este o viață care scârțâie și un covor care înghite martori.

***

Îl privesc pe sub ochelari. E la coadă, la Stradivarius. Stă nemișcat. În toată vânzoleala din jur, e singurul care pare să aibă răbdare. Asta e bine, căci privirea mea reușește să se odihnească pe chipul lui.

Are degete lungi. Probabil mănâncă cu bețișoare. Sau știe să apuce cu pricepere breteaua unui sutien.

Probabil nu face promisiuni, ci aplică tot ce-i vine spontan (și des, sper că des, da?) pe piele încinsă, în toate zilele săptămânii. Mă întreb dacă iarna poartă mănuși. Pare să fie genul care nu duce gunoiul la ghenă.

Și care apucă de picior paharul de vin.

Sper că…

Telefonul îi sună.

– Da, suflețel. Sutien roz, buretat. Și chiloți asortați. Nu din dantelă, că răcești la șale.

*

Of. Mi-a căzut fantezia pe jos, fix lângă promoția de lenjerie intimă.

Păcat.

***

E un bărbat superb. Are maxilarul perfect croit, iar barba scurtă care îl acoperă îi dă aerul acela de om puternic și sigur pe el. Ceea ce și este. Mă iubește omul ăsta. Și eu îl iubesc. Dar, curând, îl voi părăsi. Mai aștept până la finele anului. Nu știu de ce mai aștept.

Prietena mea nu-și poate lua ochii de la el. Îmi zâmbesc cu bărbia ridicată. Întotdeauna am fost mândră de reacțiile pe care el le stârnește persoanelor de sex feminin.

Dar știe ea ce se ascunde dincolo de barba perfect tunsă? Dincolo de ochii întunecați și de linia precisă a tunsorii impecabile?

Știe că mă lovește? Nu. Nu poate bănui.

*

Dar știe că mie îmi place?

***

Când, înainte să ies în oraș, port pantaloni și geacă scurtă, ori o fustă care, cel mai adesea, nu acoperă genunchii, întotdeauna am o reținere. Pentru că mereu se va găsi un biciclist, un șofer, un om pe stradă ori clienți fideli ai birtului din colț care să-mi adreseze o observație necerută privitoare la vreo protuberanță specific feminină.

Îmi amintesc o scenă din Tess D’Urberville, când personajul feminin, sătul de atâtea observații neobrăzate, și-a tuns sprâncenele și și-a acoperit capul cu o broboadă și constat de fiecare dată, cu aceeași stupoare, că atitudinea unora dintre masculi de-a lungul timpului a rămas neschimbată. Nu intru în amănunte, educația e clar că lasă de dorit.

Mă întreb, uneori, dacă nu cumva lumea ar fi un loc mai liniștit dacă testosteronul ar expira, să zicem, la 40 de ani. Și mă mai întreb dacă indivizii ăștia s-au născut cu gura deschisă sau li s-a blocat așa, de la prea multă foame neconsumată. Să înțeleg că respectul a fost retrogradat la rangul de moft urban? E clar, trăim într-o lume în care bărbații (unii, destui) sunt convinși că dacă te-ai născut femeie, le datorezi spectacolul.

Dar cine sunt eu să mă plâng? Când am semnalat acest aspect unei amice, mi-a răspuns scurt și plat: „Să zici merci că te fluieră pe stradă.”

Abia atunci am înțeles: problema nu e doar în gura care fluieră, ci și în urechea care a învățat să accepte.

***

Nu îndrăznise să ceară nimic. Știa că se află într-o poveste, una cu pereții tari, din care nu putea ieși. Măcar avea geamuri imense, puteai privi în afară. Erau geamuri numai de intrat, nu de ieșit, deși se puteau deschide larg spre lumea din hăul de dedesubt. Urme de palme disperate încă se târau pe sticlă, dar atât se obișnuise cu ele, că le categorisea drept decor.

Încercă să spargă geamul, ca să anunțe lumea aia îngrămădită că acolo sus, unde aspirase ea, nu era mai bine. Doar un pui de purgatoriu, poleit pe dinafară și mânjit cu disperare pe dinăuntru. Dar sticla i-a înghițit pumnul. Sângele s-a întins ca o semnătură roșie pe poveste, pe hău, pe cerul strâmb. Nimic nu avea final. Doar un cuprins lung, de poveste hăituită și înghesuită pe o foaie, nu trebuia să depășească un număr de caractere, nimeni nu citește ceva din care se poate simți atât, scrie scurt, scrie vulgar, scrie glume tâmpite, fără sevă, asta caută lumea de jos, din hău, tot mai bine e sus, nu-i așa, libertatea îngrădită și scursă pe pereți în rânduri care nu cer, doar țipă.

A ridicat privirea spre cerul strâmb și a scuipat. Sticla s-a spart, în sfârșit. Dincolo, nimic. Doar o altă poveste, mai flămândă.

***

Mă uitam cu stupoare cum își înfige degetele în fructul de pomelo. Cu dezinvoltură, determinat și concentrat, ca și când pe lumea asta nu era nimic mai important decât să despice miezul ăla afurisit, să-i curgă zeama pe degete, să pârâie îngrozitor, zemos, suculent, jur că l-am auzit gemând, abia aștepta să fie strivit între dinți, doamne, cum să faci asta cu atâta nonșalanță, în timp ce mie… de fapt, în timp ce eu…

Nu contează. Era amar.

***

A fost odată un băiat. Nu era prinț, dar locuia într-un castel. Acolo, crengile făceau legea, iar scorburile se lărgeau în apusuri cerând hulpave ofrande umane pentru băiat. Tot acolo, sus, amestecat cu rădăcini și umbre, el a învățat limba fricii. A prins o fecioară, s-a îndrăgostit de ea, căci așa cer poveștile. Dar fata mirosea a carne crudă, a vinovăție, a pradă și zvârcolirea ancestrală strânsă ghem în corpul băiatului îi sfâșie destul sufletul încât instinctele de fiară flămândă să primeze.

Într-o noapte vru să o prindă, să o dea scorburii. Dar fata i-a mușcat palma. Cu dinții ei mici și albi, a rupt din el un strigăt adânc, pe care nici pădurea nu l-a mai știut întoarce. Sângele i s-a prelins printre degete, lespezi, rădăcini. Sângele LUI. Nu a plâns, doar a râs, ca un animal care-și recunoaște spășit prădătorul. Atunci, s-a întins pe lespedea rece, a scuipat pe mormântul propriei neputințe și a așteptat să fie înghițit de umbre.

***

Și nu era doar poftă. Nicidecum. Era numai un dor carnal în avans.

Când își sufleca mânecile, o făcea cu un gest sacadat, de îți venea să intervii degrabă, să smulgi materialul textil pentru ca porii să-și zbată pornirile la lumină. Nu era niciun întuneric care să reușească să-i astupe ieșirile reliefate, nicio formă de estompare nu-i putea împiedica protuberanțele să iasă la suprafață, prea vehement crescuseră și cu prea mare îndârjire refuza ea să și le ascundă în umbre, haine, întuneric ori gânduri neterminate.

Ce să mai spun. Mă subjuga, mă târa după ea cu nonșalanță și nu mă opuneam, îți vine să crezi cum opulența asta îți strivește simțurile, le face terci, dar, culmea, mai ceri o porție?

***

– Degeaba grăbești pasul, auzi și întoarse capul în direcția vocii.

Poate, dacă ar fi văzut-o, nu s-ar mai fi temut atât de tare. Vocea era aproape șoptită, hârjâită, părea să mestece măsele stricate și cioburi de sticlă. Ba da, mări pasul și viteza. Nu mai era mult până să iasă din tunel, dar ea nu-i percepu distanța, ci faptul că se îngusta ca o fantă spre capăt, acolo unde era ieșirea.

Vocea îi plescăi insistent în ureche atât de aproape și, în groaza care o cuprinse, își frecă urechea cu sălbăticie până se înroși și preferă durerea aceasta decât o prezența audibilă lângă umărul ei. Mai privi o dată în urmă, nu era nimic și nimeni. În spate o lumină mare, largă, a zilei, iar în față una mică, îngustă. A spaimei ei.

Era claustrofobă de mică, de când mama ei o ducea forțat la biserică, de sărbătorile pascale, să treacă pe sub masă. Numai că nu trecea numai ea. Clădirea bisericii țipa de mulțimea înghesuită, adunată acolo ca „să-și treacă copiii pe sub masă”. Când reușea să iasă de acolo, își ținea fața în sus ca să scape de senzația de sufocare, ea mică, înconjurată de oameni mari, înalți, scăpați de sub control, adunați tâmpește acolo ca să-și treacă odraslele pe sub masă pentru că „așa se face”.

Rămăsese cu handicapul ăsta, al temerii de spații înghesuite și acum se chinuia să îl controleze, încurajându-se că mai sunt doar câțiva pași până la ieșirea din tunel, că plafonul lui nu se apleacă spre pământ pe măsură ce se apropie de capăt, că vocea e doar în capul ei, că dincolo de el ziua explodează în lumină și că o așteaptă spațiu, cer și niciun obstacol.

Își aruncă trupul înainte, gata să iasă, căci uite, doar un metru o mai despărțea de capăt. Dar lumina se mișcă. Se retrăgea, ca și cum cineva trăgea de ea din afara tunelului, subțiindu-i ieșirea până deveni un băț de chibrit. Atunci își dădu seama: nu ea mergea spre ieșire, ci ieșirea fugea de ea. Și tot ce rămânea în jur era întunericul din care vocea râse scurt, ca un oftat înfundat.

***

În weekend va fi. Așa mă gândeam. Iar el râdea. Râdea amar, cu dinții strălucind în întuneric și corpul conturat de umbre și lumini. Nu știam ce să fac, înghețasem și o teamă nelămurită își desena rotocoalele pe spinarea mea. Omul ăsta rău… Omul ăsta neînduplecat, care nu cunoaște termenul „balanță” și orice echilibru speram între noi dispărea total în prezența lui… Probabil urma să facem sex, chiar nu știu, rochia mea invita la asta, probabil și privirea, nu știu cum mă vede el, dar știu că orice mi-ar face, aș geme.

Adânc, visceral, cu ochi închiși și carne de frământat.

*

Ah. Iar am uitat. Azi e joi, nu sâmbătă.

***

Măi, tu chiar ești simpatic. Îmi ceri să fim prieteni acum, după ce dragostea (a mea, că tu n-ai putut mai mult) s-a consumat. Mărturisesc că un asemenea gând m-ar umili. Și nu pentru că ar afla lumea, oamenii-s turmă sau fum, vin, pleacă, zic, tac, se răzgândesc. Nu, nu ei ar fi o problemă, ci eu. Să transformi o pasiune ucigătoare într-un loc călduț, sigur și nepretențios, m-ar umple de scârbă. Știi, scârbă din aia sănătoasă, nu dezgust. Când nu ești în stare să întreții o flacără, nu te aștepta la scânteie care să-ți fâlfâie la îndemână pe sub haină.

Hai. Fii băiat cuminte (că bărbat nu poți) și încheie-te la pantaloni. A tresărit o clipă, dar s-a domolit (știi tu ce).

---

Imaginea reprezentativă: Unsplash

---