[A șinei de tren], [A zilei morților], [A sângelui], [A Învierii], [A lutului] și [A marmurii]

A șinei de tren

„Înfășoară-mi trupul”, ziceai, „cu o șină de tren,

tăvălește-mă prin aer

așa cum ai împinge un bulgăre de zăpadă

prin arătură râncedă.”

(Țin minte exact cât de binecuvântat îmi părea icnetul

cu care îți răsfirai genunchii în pomeți,

nu asta mă contraria

cât, mai cu seamă, tu cu tălpile erupte parcă din propria gestare,

sau eu cu mușcarea neterminată,

zdrăngănind pe curbura coccisului tău

irizații magenta ce luceau

ca un mănunchi de neoane minuscule

în clipa când respirai.)

„Sunt născătoare de mine însămi”,

rosteai hulpav cu pleoapele trase peste

îngenuncherea ta rotită.

La început te bâlbâiam,

apoi, limba împietrea.

Șină de tren.

---

A zilei morților

Hai să zicem deodată cuvintele,

Să le rostim deodată, toți. Ca la liturghii.

Într-un glas, în mai multe, de fapt,

Să zicem deodată, să fie primit,

să fie primite

oricum ar fi, așa cum sunt ele,

țărmurite, încâlcite,

inflamate precum vena aia submisivă,

udă și disciplinată

sau mai mult, mai neprielnic,

ca vegherea strangulată-n orbite,

ca mâlul albastru din pirite,

treaba lor, nici nu contează.

Să zicem deodată cuvintele

așa cum fac cei ce-mpreună-nserează.

Să zicem deodată toate cuvintele

cum, tot deodată, câteodată,

în noaptea zilei cu pământ

morții își apropie unii spre alții

mormintele.

---

A sângelui

Îndeobște, sângele se linge.

Cărarea lui e îndesată de viaducte,

alea în care tulpini gelatinoase

își cazează seul eflorescent,

cărarea lui are tronsoane

lipite cu limba, unele de altele.

Când eram mici lingeam și așa lipeam.

O vreme, nu multă,

credeam că toate lucrurile stau laolaltă

pentru că cineva le-a lins în prealabil.

Poate îngerul, poate Superman.

Îndeobște, sângele se linge.

Ai o venă verde, știai?

Ca o dâră de curcubeu lăbărțată în carne.

Se rupe, uneori, coarda chitării.

atârnând flasc și obraznic.

La fel cad și liniile din curcubeu,

trăsături de peniță, ba nu, de pană,

cu fire de unghii, șanțuri de lamă.

Îndeobște vena se linge,

Până la sânge.

---

A Învierii

Pleoapa e întinsă forțat pe osul zigomatic.

Pielea moartă

așezată precum broasca de la seminarul de anatomie

când e răstignită pentru disecție,

își primea în smerenie săratul sărut,

Lemne de cruce udată

împroșcau direct în vena prelinsă pe sub lob

ca într-un vânăt tatuaj șters parcă

de la prea mult puls verificat

Iată, din sacul lacrimal picură bețe de tobă

direct peste flexarea convulsionată a femeii.

Asurzitor ardeau gingiile cerului în acea noapte

Scoateți-i genunchii din piept – urlară unii

Îi va respira!

---

A lutului

Făceam turte de lut, îți amintești?

și le mâncam cu tot cu coajă,

cu tot cu sâmburi, cu codiță,

cu tot cu pumnul în care le coceam,

suflând peste țărâna înscuipată.

Bolboroseam îmbrățișare

așteptând cu baraj de vene împletite,

Inundarea de Ziua a Șasea.

Lumile s-au încălecat,

iată-ne azi fără rouă.

Doar linsul palmelor amestecând omoplații

mai udă electrocutat mugurii pustiilor.

---

A marmurii

Înmărmureai așa,

cu sute de pleoape de om lipite pe corp

ca niște solzi încolțind în țăndări de frisoane

cât timp, noi ceilalți

adunați din pliuri de pământ

laolaltă cu resturi din zeul tocmai stârpit,

măcinam boabe neregulate de tămâie

fremătându-le, ca între două pietre de moară.

în palmele din care continuu se prelingeau scaieți.

Chiraleisa Doamne! zbieram apoi ca apucații

aruncând unii într-alții cu brațele dislocate din umăr

ca și cu niște cădelnițe,

biete pendule de fascii elastifiate

de la atâta prematură închinare.

Înmărmureai așa,

cât timp noi ceilalți

montam rădăcină fiecărei flori

brodate pe fața pământului.

---