A unsprezecea zi din august
TUNETE
Îl aștept de câteva ore, dar el nu vine. Iarăși s-a îmbrăcat cu încăpățânarea lui țepoasă. Mi-e ciudă pe el. Mi-e ciudă, ciudă, ciudă pe mine. De ce îl tot aștept?
Mă uit de-a lungul liniei vieții în mijlocul palmei și mă întreb dacă el are loc acolo. Dacă linia lui se va intersecta vreodată cu linia mea. Se foiește iar pe linia orizontului și a adunat toți norii pe care i-a găsit la îndemână. Își tot învârte mâna dreaptă în cercuri mari, concentrice, de parcă ar face zahăr pe băț într-un cazan. Norii stau smeriți ca la rugăciune. Când înjură, îi sare saliva din gură, dar și chipiul de căpitan de vapor de pe cap.
E supărat pe mine și nici măcar nu îmi spune de ce. Când ne-am certat?
Aș vrea, atât de mult aș vrea, să-mi smulg ochii de acolo, ca atunci când scoți cuie din podea cu o rangă. Îl văd cum își frământă picioarele între stâncile colțuroase și știu că-i sângerează tălpile, știu că-l ustură îndărătnicia, dar nu mă lasă să mă apropii. Fierbe apa mării cu clăbuci. Nu îi este milă de peștii aurii pe care îi adun pe cearceaful de la mal. „Mor. Mor, iar tu aduci grindina peste mare“, vreau să-i spun, „toate inimile acelea inocente, toate speranțele mele, pe toate le îneci.“
„Aș putea să te ajut“, abia șoptesc.
Din mare se înalță statui din bronz, o armată de turbine eoliene toate înțepenite de apă. Se face un zid între mine și el.
Așa vrea să fie.
Așa trebuie să fie.
Iarăși e multă distanță, iar eu nu mai văd nimic. „Eu plec“, îi strig. Ridic vocea cât pot eu de tare, cât să mă audă de la atâta depărtare. „GATA, nu te mai aștept, EU PLEEEC!“
Mă ridic de pe nisip și pornesc spre căsuțe, nu înainte să mă mai uit o ultimă dată spre el. E tot acolo, a rupt în două un catarg, bucățile și le-a înfipt în urechi, nici nu vrea să mă audă.
Facă ce-o vrea, nici că-mi mai pasă. Am crezut că e ceva între noi doi. Ceva naiv, ca un ou crud, firav, doar al nostru. „Nu te mai aștept!“
„S-a stins și ultima stea, încep să pornească motoarele discotecilor, iar eu stau ca o proastă și te aștept.“ Aș putea să dansez, să aleg un băiat la întâmplare, ce atâtea reguli stupide, povești de adormit copiii.
Poate am să iubesc un oarecare.
Strâng cearceaful la cele patru colțuri și mi-l arunc pe spinare. Am să duc peștii aurii la ceilalți copii, să vadă și ei cât de mult m-am înstrăinat de toate. În seara asta vreau să dansez. Toată noaptea am să dansez în cea mai frumoasă rochie pe care mi-a cumpărat-o tata. Am să mă învârt toată noaptea până ce gândurile mele au să se transforme în fluturi și până la urmă o să mă îndrăgești. O să mă deghizez în cea mai seducătoare rochie și n-ai să mai știi ce vreau să-ți șoptesc în rotirile mele. Degeaba ai să-ți scoți catargele din urechi. Să te uiți la mine cum mă îndepărtez, asta îmi doresc.
Nu-i mai strig nimic, e numai vina mea. L-am îndrăgit de la început, precum a pățit mătușa mea, lucrurile astea se moștenesc, iubirile neîmpărtășite, complicate, spiralate, fără drumuri clare, ci numai labirinturi.
El e tot acolo. Nici nu s-a clintit.
Adevărul e că plec cu inima îndoită. Am așa o confuzie în suflet când vine vorba de el. Simt și iubire multă, și recunoștință și dezamăgire, atâtea uși care se deschid odată, iar eu nu știu pe care să intru, pe care să o las în urmă.
Bărbatul cu barbă e prietenul meu. Nu îl înțeleg de fiecare dată, dar îl simt, îl visez, îmi locuiește în gând, de aceea mă tot uit în urmă după el, poate că o să vină spre mine. Dacă ar reuși să alunece din spirala lui…
Mi-e și drag cum stă el acolo cu catargele în urechi, ca un copil bosumflat, aș putea să-l mângâi, dar mi-e teamă. E prea în larg largul lui, iar eu știu să înot doar cu capul la suprafață.
Înainte să ies de pe plajă, mă mai întorc o ultimă dată spre el (zic ultimă, dar pe cine mint!). S-a mai liniștit, dungi late de lumină se proiectează pe norii pe care i-a așezat în formă de perne, iar el privește gânditor spre orizontul lui. Nici el nu știe ce să facă.
Fragment din romanul A unsprezecea zi din august, în curs de apariție la editura Litera, colecția Pantazi.
Leave a comment