Adulthood
Ninge, încet, dar ninge. Soso continuă să-şi ţină mâna pe mobil, degetele îi sunt roşii deja şi el insistă cu apelul către Teo. După trei încercări i se răspunde.
– Da? se aude o vocea enervată.
– Eu sunt, ce faci? Ne vedem azi?
– Păi nu ştiu, sunt la roboţel, plătesc facturi, nu prea mai am bani, nici timp, tu?
– Pe-afară, ninge, şi eu ar trebui, dar… în fine, hai că-l sun pe Andu, să vedem el ce zice.
Mâna ţine bine mobilul, un deget se mişcă repede, tremură puţin, şi câte un fulg mic şi timid se lipeşte de pielea roşiatică, se preface imediat în apă şi ajunge pe ecran, unde Soso şterge repede urmele.
– Ciao, Andu? Voiam să ieşim, eu şi Teo, ce zici?
– Ciao, salut, nu ştiu, sunt la o coadă, plătesc nişte taxe, sunt cam strâmtorat până la sfârşitul lunii, mai bine o lăsăm pe altă dată.
– De ce nu plăteşti online? Să fii în pas cu lumea, se aude râzând nervos Soso.
– Uite că vreau să-i pun la muncă, vin special cu bancnote mici, o plăcere am. Tu pari foarte relaxat, parcă abia reuşeai, ce s-a întâmplat? Vreo loterie sau o tipă cu bani sau ţi-au crescut ăia salariul?
– Da’ de unde, dar uite cum ninge de frumos şi nu ne-am mai văzut, ziceam c-o scoatem la capăt în trei, punem de-o bere. Înainte vorbeam şi noi despre altele, eram tineri, nici n-aveam habar câte o s-avem de plătit, cum am ajuns în halul ăsta?
– Se cheamă adulthood, pe româneşte, bro, ce vrei?! Timpul trece şi afli că trebuie să plăteşti pentru tot, şi pentru că munceşti, ce ţi se pare aşa anapoda?
– Uite, învăţam noi la istorie despre bir, despre zeciuială şi chestii aşa şi le luam în râs, ziceam bieţii oameni, de ce le dădeau turcilor sau boierilor? Sau în Moromeţii pe urmă, parcă acolo era, sau la ăla mare, Dostoievski, are şi el din astea cum dădeau tot pentru armată, mi se păreau nişte lucruri SF.
– Hai, că-mi vine rândul şi chiar vreau să mă bucur de momentele astea mişto, de cum se încruntă tipa de la ghişeu, de cum mă întreabă piţigăiat de ce nu plătesc cu cardul, hai că vorbim, ciao.
Soso îşi ridică privirea şi ascultă sfatul dat de toate zidurile oraşului: priveşte cerul. Oraşul care priveşte cerul, pentru asta nu plăteşte şi e frumos. Azi e înnorat, închis, jos, gri puternic, ca un tavan, şi fulgii sunt neconvingători, dar apăsători, mici, micuţi, dar nu se opresc, vin oriunde te duci, îşi zice Soso. Încearcă să-l sune din nou pe Teo şi îi răspunde la al patrulea apel.
– Băi, tot la roboţel sunt, s-a blocat, aştept să vină cineva să facă ceva. Îmi vine să-i dau nişte palme, cum dădeau ai noştri la TV, dar mi-e că apare paza şi mă dă afară. S-a făcut şi codiţă în spatele meu, eu am urmat instrucţiunile şi buf, s-o fi terminat tura roboţelului, s-a dus la o bere în realitatea lui. Andu ce zice? Ne sponsorizează sau?
– Sau, e naşpa şi la el, măi, eu nu mai vreau să ne văităm ca babele, o să plec.
– Mda? Unde? Pe vreo coastă azură? Peste tot se plăteşte, n-avea grijă, laşi un job bun aici şi te faci nomad sau ce?
– Păi nu, adică ai dreptate că e peste tot la fel, deşi e diferit, dacă ne gândim, dar da, vreau să fiu liber.
– Hai să vedem, Soso, scumpule, uite, acum nu prea pot să susţin dialoguri fanteziste, las-o şi tu mai moale până când avem cu ce lua berea aia, ok? Cred că se mişcă ceva, au trimis om să vadă ce e cu roboţelul, de ce refuză să-mi ia banii, sunt curios ce-o să-i facă.
– Auzi, Teo? Am citit o carte şi cred că sunt sub influenţa ei, cum se zice. E un personaj care urcă pe un platou, nu de mâncare, din ăla muntos, mesa au tradus, trăiesc şi acolo oameni, indigeni adică, nu au regulile astea dintr-un oraş, se gândesc la ce vor, fac ce simt, nu e presiunea asta cu taxe şi facturi şi tot, înţelegi?
– Da, măi, dar na, asta e realitatea, nu putem toţi să facem ce-avem chef, uite că nu aici venea tipa aia, hai că-i bună, stau de un sfert de oră şi ei nu trimit pe nimeni şi mai sunt şi ăştia care-mi suflă-n ceafă. E nevoie de reguli, că altfel e haos mare, vezi şi tu, nu cred că platoul ăla e soluţia.
Trece o zi, trec două, şi în a treia Teo îl sună pe Soso.
– Hei, ce faci? se aude vocea veselă a lui Teo.
– Bine, bine, tu?
– Uite, sunt cu Andu aici. E gata rucsacul să pleci pe mesa?
– Ah nu, poate altă dată, acum am nişte treabă, vorbim la prânz?
– Da, da. Putem să ne vedem la trei, că e şi Andu, ţi-am zis.
– Sigur, să termin aici.
– Nu ne dai un indiciu totuşi, cum de-ai abandonat ideea? Că ne făceam griji, ştii? Adică te vedeam în sălbăticie, într-un trib şi poate nu te adaptai.
Soso râde.
– Da, nu, eram morcovit că nu intrau banii de la salariu, acum a venit fericirea că pot să plătesc impozitul, deci termin şi vin, plus că citesc altă carte şi sunt sub influenţa ei, hai ciao.
Imaginea reprezentativă: Shark Ovski
Leave a comment