Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu în dialog cu Planeta Babel

Povestestiți-ne despre geneza volumului Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni (editura Trei, 2024). A fost un proiect de care știați încă de la început că va fi publicat?

Alexandra Rusu: Nu am știut de la început că scriem o carte împreună. A fost o fază inițială în care nici ,,proiect” nu îl puteam numi, pur și simplu am avut o rezonanță care s-a manifestat în și prin scris, fiindcă așa a fost contextul – era pandemie și lockdown. Am găsit multă bucurie și la fel de multă tristețe una în textele celeilalte, am găsit și un tip de oglindire care ne-a îmbogățit și care, la un moment dat, după câteva luni de scris, a început să ni se pară interesantă ca experiment uman și literar. Oare cum ar citi și altcineva aceste texte? Ce fel de relevanță ar avea ele pentru un public mai larg? Dar ce teren de joc avem aici – autoficțiune, biografie, invenție, dialog epistolar, roman pe voci? Odată ce au început aceste întrebări, regimul textului s-a schimbat, brusc mai venise cineva la masă: cititoarea sau, mai rar, cititorul. O fantasmă, dar sigur că prezența ei a început să ne influențeze, a schimbat un pic anvergura jocului, păstrând însă intimitatea. Așa ne-am dat seama că scriem de fapt o carte, însă dacă ea va fi sau nu publicată ne-am lămurit mult mai târziu, cu un amestec de bucurie și groază.

Maria Tănăsescu: Nu, câtuși de puțin, chiar ne-am scris când ne citeam doar una pe cealaltă și asta s-a cristalizat în text, până la un punct. Ne-am scris din miezul unor crize personale, peste care s-a suprapus pandemia, peste care s-a suprapus tranziția noastră către alte vârste, mai complicate, mai vâscoase, către teritorii necartografiate ale corpului și ale relațiilor. Multe straturi, așadar, în care am săpat cu rândul, ca niște arheologi cuminți și anonimi. A existat un punct dincolo de care ne-am dat seama că e posibil să avem o materie literară și ne-am hotărât să facem ceva cu ea, să îi dăm o formă, dar să rămânem în convenția scrisorii. Schimbul de scrisori a fost recipientul ideal în care să turnăm microficțiuni, povești de familie, felul în care înțelegea fiecare dintre noi să facă literatură.

Câtă autocenzură este într-un proiect de acest gen? Și ce a însemnat asta mai exact?

A.R.: Este la fel de multă – sau de puțină – ca în orice proiect literar care ficționalizează biografie, prelucrează memorie, modifică ADN-ul vieții trăite. Pentru mine prietenia înseamnă expunere radicală, dar și autocenzură sănătoasă, o mică etică a grijii față de celălalt – și poate că și asta se simte pe alocuri. Și mai este un strat de autocenzură pe care mi se pare cinstit să-l menționez, mai ales că e vorba de autoficțiune, și anume preocuparea față de copiii noștri, un public cât se poate de real și insuficient reprezentat în semiotică sau naratologia clasică. Cred că, așa cum scrie la un moment dat în carte, copiii noștri ar trebui să știe despre noi remarcabil de puține lucruri, iar acest scop e dincolo de orice efect literar. Autocenzura nu ne-a răpit, ci ne-a dat libertate, de data asta, pentru că ne-a ajutat să fim mai relaxate, având în același timp niște repere.

M.T.: Cred că mai curând aș vorbi despre libertate decât despre autocenzură, despre partea plină a paharului, deci. O busolă importantă a textului, a adevărului textului a fost mereu că ne citeam una textele celeilalte. Nu am fi falsat, nu am fi lăsat-o nici pe cealaltă să falseze, noi ne știm, suntem prietene, ne cunoaștem bine una buzunarele celeilalte, ar fi devenit un artefact pretențios și plictisitor dacă n-am fi fost întrucâtva autentice. Ce a mai conservat textul sunt toate fundăturile în care am ajuns, abandonurile, momentele în care i-am întors spatele, una sau cealaltă, lipsa de încredere și bucuria irepetabilă a replicii la cald. Altminteri, ne-am desenat singure niște granițe, am ales să nu vorbim (prea mult) despre copiii noștri.

De ce Femei la graniță? Și de ce pare că suntem mereu la graniță?

A.R.: Mereu mi s-a părut asta, într-adevăr – că totul se joacă pe o graniță care uneori se fluidizează, iar alteori devine insurmontabilă. Titlul cărții vine de la una dintre poveștile noastre, cea a mătușilor care transportă fraudulos aur pe ruta Cernăuți–București, fraudulos și foarte creativ. Este un nod vital al cărții această poveste de familie, spusă la a șaptea mână și rescrisă la patru mâini până când din ea mai rămâne doar semnificația dată aici și acum, bobul de uraniu catifelat. Sigur că granița dintre România și fostul URSS nu e singura importantă din carte: mai sunt granițele vârstei, ale prieteniei, cele dintre oameni în general, cele care ne apropie și cele care ne despart și mai ales dinamica lor. Pentru mine rămâne cartea cu care am trecut granița dintre a mă simți un om tânăr și orice altceva vine după.

M.T.: Pe de o parte, am vrut să forțăm gluma cu „femei la cratiță” (glumesc, dar doar parțial). Am traversat multe granițe, noi două, scriind textul ăsta căruia încă nu știu cum să-i spun. Întâi, pentru mine, a fost o graniță decisivă între a scrie și a publica, între tăcere și un pic de curaj de a te arăta destul de descheiat la nasturi, între femeile care au trăit înaintea noastră și noi. Ar mai fi granița dintre vocile noastre, pe care am șters-o intenționat, să le lăsăm să se amestece, dar cred că pe alocuri a avut și efectul opus, s-a limpezit mai bine cine e una și cine e cealaltă. Și cred că o graniță importantă, tot ștearsă, a fost între posibilele etichete pe care le poți așeza pe un asemenea text. E un text hibrid și am încălcat cu bună știință mai multe convenții.

Ce ați vrea ca oamenii să înțeleagă mai bine din acest ”schimb de experiență”, din carte?

A.R.: Din fericire, oamenii vor citi întotdeauna așa cum vor ei, iar asta e minunat și foarte greu de suportat. Eu dau dezlegare cititorilor să citească și să bârfească această carte în orice fel li se pare hrănitor, dacă e nevoie de acordul meu 😊. Ce aș vrea să știe este că am fost cât am putut de cinstită și am cunoscut o libertate pe care nu simt că aș putea s-o mai pierd. Dacă aș putea ambala sentimentul ăsta ca să-l dau mai departe, sub formă de pachet, n-aș sta pe gânduri nicio clipă.

M.T.: Habar n-am, partea de receptare cred că ar trebui să fie cea mai rigid codificată parte a scrisului și cea mai îndepărtată de scriitor. Ce ne-am dorit, cu siguranță, a fost să nu derapăm în zone prea apăsătoare, prea întunecate, să avem o anumită grijă pentru cititor, oricine ar fi el, să râdem și să plângem împreună, dar cu grijă, cu tandrețe. Asta pentru că, întâi de toate, am avut grijă una de cealaltă.

Ați continuat această corespondență chiar și după ce ați trimis bunul de tipar?

A.R.: Ultimul text din carte, scris în ultima zi a anului, este chiar ultimul text din corespondența noastră, adică cel pe care îl resimt ca atare. El revine la o temă fundamentală, leagă firele roșii și pe mine, una, mă eliberează. Închide o vârstă, o fază a conflictului dintre feminitate și maternitate, un capitol al prieteniei noastre și nu simt în momentul ăsta că mai poate urma ceva după el, în termeni de corespondență scrisă. Prietenia însă, cea din viața reală, ea doar se adâncește și devine mai efervescentă în absența scrisului, așa că niciun regret aici.

M.T.: Ea nu mai poate continua, nu în forma asta. Sigur că noi vorbim, ne vedem zilnic, lucrăm împreună, râdem înspăimântător de mult împreună, dar cred că orice tentativă de a ne mai întoarce la felul ăsta de a ne spune povești, urgent, tulburător, pe viață și pe moarte, cum a fost la începuturile prieteniei noastre ar fi, în cel mai bun caz, cringe.

Câtă nevoie mai este în societatea de astăzi de această comunitate, de apartenență și de sisterhood? Este reinterpretată în zilele noastre înțelegerea acestor lucruri?

A.R.: Chiar citeam zilele trecute o carte despre cum cultura pop din anii 1990 a creat adolescentelor o identitate bazată pe concurență, pe ,,ce are ea și nu am eu”, într-un fel polarizant și distrugător. Mă recunosc foarte bine pe mine, cea din anii 2000, în descrierea asta tristă și dură. Cu atât mai valoroasă mi se pare întoarcerea la sisterhood de astăzi, care e palpabilă și se simte pe stradă, la Mega, în arte, la cluburile de lectură sau de tarot, la mamele tinere sau în retreat-urile de feminitate. Sunt ușor de ironizat toate astea, cred că poți ironiza de fapt orice, dar substratul ironiilor este mereu unul de misoginism profund și grav. De cealaltă parte, nu-mi place când sisterhood-ul devine agresiv sau când se apără ca o castă, cu dublă măsură, dar asta e o altă poveste, în care nuanțele deja au apărut și se vor stabiliza. Deocamdată, ce bine că ni se nasc surori și la 38 de ani, și la 20, și la 15 – asta e mereu salvator, miraculos și politic.

M.T.: Ah, dacă ar fi să măsor după cât bine ne-a făcut nouă să ne găsim și să ne scriem, aș folosi cuvinte precum „salvator”.  Majoritatea locurilor în care am fost invitate să citim au fost comunități de femei, tot felul de cluburi de lectură unde femeile (mamele) se strâng să vorbească despre literatură. Cred că e uriașă nevoia de apartenență, de ancoră, de împărtășit afinități. Una dintre surprizele noastre a fost să ne citească și să iubească cartea și femei de 25, și femei de 75 de ani. Asta cred că spune multe.

Ce semnifică pentru voi ca autoare nominalizarea la Premiile Observator Cultural?

A.R.: Noi ne-am întrebat de zeci de ori dacă un microcosm bicefal ca al nostru poate fi relevant pentru un public mai larg, iar nominalizarea o confirmă într-o măsură. De asemenea, faptul că un hibrid ciudățel, un text destul de experimental, cu toate avantajele și vulnerabilitățile unei asemenea formule, ajunge pe o listă scurtă de premii literare mainstream, într-o companie extrem de flatantă, alături de scriitori consacrați, nu poate decât să-ți dea curaj să experimentezi mai departe.

M.T.: A fost o surpriză imensă, mai ales într-un an în care segmentul de memorialistică avea cărți una și una pe listă. Pe de o parte, ne-a surprins un pic așezarea textului ca biografic, mai ales că noi ne uităm la el ca la un mix de autoficțiune și ficțiune, pe de alta, ne-am bucurat enorm că cineva a crezut în el și l-a pus pe o listă așa de prestigioasă. A fost o nominalizare cât un premiu.

Care sunt, în general, reacțiile cititorilor Femei la graniță? Și ce arată asta despre necesitatea de a face mai vizibil un microunivers pe care îl trăiesc mai bine de jumătate dintre cetățenii acestei țări?

A.R.: O, reacțiile au fost mai bune decât ne-am fi imaginat, dar și mai polarizate decât ne-am fi imaginat! Am avut un prim val de cititori, în special cititoare, foarte entuziaști și care au vorbit despre carte cu căldură reală. A fost perioada în care am participat la mai multe cluburi de carte, în București și în țară, și a fost uimitor în ce măsură poveștile noastre deveniseră poveștile lor. Au fost multe lecturi de identificare și de suroritate care au desenat un teren comun, în special anumite teme din carte par să fi ajuns rapid la cititoare: istoriile femeilor din familiile noastre, textele despre gătit ca un fel de cordon ombilical, cele despre bunătate și umor. Apoi, după câteva luni, au apărut și recenziile dezamăgite, cele indiferente sau plictisite. Toate sunt îndreptățite și păstrăm ecouri din fiecare, dar avantajul de a scrie o carte cu sora ta este că ne rămâne mereu râsul.  

M.T.: Aici simt că trecem o graniță politică. 😊 Sigur că e și un text politic, dar mai mult printre rânduri și în subtext. Timpul pentru scris (textul ăsta, dar și orice alt text) e smuls de undeva, de obicei dintr-un nesfârșit șir mental de taskuri, așa-numitul mother load, invizibil, dar copleșitor. Așa că, da: o conversație concentrată dintre două femei e o ipostază politică, ce își spun, ce își scriu, cum se încurajează, cum se susțin, cât de obosite sunt și cum și de la ce se salvează.

Au fost multe reacții, toate neașteptate pentru noi, miraculoase aproape, faptul că alte femei, de vârste și profiluri diferite au vibrat la varii chestii din carte ne-a surprins enorm. Și le mulțumim. Dar au fost și lecturi ale bărbaților care ne-au surprins. Asta dacă e să împărțim cititorii în felul ăsta, pe genuri, ceea ce ar presupune că și textul are un ADN majoritar feminin, nu? Au fost lecturi tandre, entuziaste, profunde din partea unor bărbați și asta ne-a emoționat și le mulțumim și lor. E ca și cum, dacă ne imaginăm că fiecare cititor are câte un highlighter în mână când citește, zonele fosforescente, subliniate, din text, sunt pentru fiecare altele.

Ce vine după Femei la graniță? Ce alte planuri sau proiecte aveți în lucru?

A.R.: Ce e după graniță rămâne de văzut, abia am intrat pe noul teritoriu. Eu aș vrea să scriu niște cărți pentru copii care să nu fie scrise de fapt pentru adulți sau să nu fie literatură pentru adulți amputată, dar deocamdată nu am găsit ce caut. Mai am o istorie de familie în jurul căreia cred că aș putea construi un roman, are în centru un bărbat care a trăit acum 120 de ani. E intimidant și pare că voi zumzăi niște ani în jurul acestei teme, dar simt că are și ceva viu, care mă preocupă cu adevărat. După Femei la graniță, aș vrea să urmeze niște timp.

M.T.: E greu de zis, o să vorbesc despre mine acum, simt că, după un an în care am făcut tot ce am putut pentru cartea albastră, e vremea să mă întorc la obsesiile mele, vârsta (vârstele), corpul, maternitatea sau, altfel zis, tot ce mai întâi izbucnește și apoi apasă. Caut tot un fel pieziș de a mă uita la toate astea, mai aproape de eseu și de poezie, poate, încă nu mi-e clar. Mi-aș mai dori o formă de dramatizare pentru Femei, de câte ori am citit fragmente din texte am simțit că are o anumită doză de performativitate și cred că i-ar sta bine și pe o mică scenă.

---