[Ana nenăscuta], [plăsmuire de care am trebuință] și [Oase, frig și fugă]

Ana nenăscuta

nu e plăsmuirea unui act lumesc

într-o proiecție poetică,

nici vegetația pitică dând contur trupului,

nici o hiperbolă a cordului

lăbărțat pe pleoapele rațiunii,

nici acel dureros organ fantomatic

Ana e pioșenia mea de zi cu zi

o respirație adâncă a unui altfel

de a fi răvășit

în care n-am nevoie de mine

de sufletul ăsta ca un segment de cerc

în care Dumnezeu lăsându-și veșnicia

îmi unge cu isop forma tristeții

de parcă mi-ar da socoteală

---

plăsmuire de care am trebuință

în realitate tu nu mai ești

nici nu te vei mai întâmpla pe lume

dar cumva

te apropii de mine

ca un om de o pasăre

foșnești, apoi răstorni lumea toată

așa cum se întâmplă când vii de departe

și ți-e dor

ne privim fix în pupile

acolo unde e uluire, vară,

lucruri ce nu se sfârșesc

cântecul acela de leagăn, melancolia și

toată absența

te guduri în mine

plăsmuire de care am trebuință

te-aș strânge fără capăt

de n-ai mai pleca

în locul cel mai adânc din mine

---

Oase, frig și fugă

întotdeauna alerg acasă

ceva cabalistic în sângele meu

mă pune pe fugă

de parcă dincolo de zăbrele

cineva mă așteaptă

cu inima mică și strânsă

alerg

ridic și ultima dâră de praf

anotimpurile plutesc în derivă

nimic nu se prinde de mine

timpul rămâne umbra mea

sunt un rac autentic

trăiesc între clești

aici timpul nu se zbârcește

și am impresia că acasă-i lumea mea

alerg și de teamă

zăbrelele ar putea fi lipicioase

tot așteptând întoarcerea mea

cheia în broască liniștește fibrilația

ușa se izbește

frigul îmi mușcă buzele

un gol umed împânzește

pâclă densă se face roata mea

respirația de iapă, ce a sărit garduri de vreme,

se schimbă într-o tuse

de parcă a înghițit apă peste ea

inima își ține bătaia pe cerul gurii

de parcă cineva a sunat la poartă

stăm în nemișcare să nu se știe că suntem

întotdeauna alerg acasă

ca un câine bătrân ce nu mai știe altceva

uit că aici e agățat frigul de pereți

și n-am nici măcar o fotografie

cu un rac râzând în soare

uit că mânuțele alea două

nu strâng zăbrelele porții

și nici măcar așteptarea

nu-i lipicioasă

uit mereu – Ana e nenăscută

eu – o construcție singură de oase cu frig și fugă

---