Anca Zaharia în dialog cu Romeo Aurelian Ilie

Dragă Anca Zaharia, ești poetă, prozatoare, traducătoare, redactor-șef al revistei culturale Golan, devenită reprezentativă, dar și promotor cultural, prin cronicile de carte pe care le scrii și prin toată activitatea ta din sfera promovării de carte online: Instagram, TikTok, Facebook, blog. Pentru început aș vrea să ne spui cum reușești să rămâi activă pe toate aceste fronturi, care îți este cel mai drag și, mai ales, dacă toate acestea pot constitui un job integral, din care să te poți întreține.

Până nu demult, aș fi fost tentată să spun că simt că am resurse nelimitate în ce privește energia și dorința de a face toate aceste lucruri. Însă după experiențe repetate cu activități care nu doar că nu plătesc facturi, ci mai sunt și consumatoare de resurse și bani, încep să-mi pun la îndoială decizia de a sprijini literatura „orice-ar fi”. Probabil că era momentul să învăț că nu toată lumea merită acest sprijin, că nu e indiferent, în marea schemă a lucrurilor, dacă promovăm cărți ale unor persoane cu caracter îndoielnic afișat public în mod repetat, cu mândria aceea pe care doar intoleranța o poate scoate la iveală din cineva. Așa că acum mă bucur de un pic mai mult timp liber, nu mai dau banii pe cărțile celor care urăsc „intelectualii” care le cumpără creațiile, nu mai vorbesc la lansări și sper să nu mă întorc vreodată la asta, simt că s-a încheiat perioada în care am tot oferit. Nu zic că e cazul să mi se ofere și mie ceva, n-am astfel de pretenții. Dar mi-a ajuns să tot dau, motiv pentru care este posibil să mă retrag și din susținerea clubului de lectură orădean Pragul Vaida, nu mai pot să lucrez pentru a oferi microfonul unor poeți care disprețuiesc femeile care muncesc sau pur și simplu există, de exemplu, e aberant să mă pun în această postură. Am intrat în proiect cu convingerea că toate vocile merită sprijinite, însă am pățit destule încât să învăț că, și dacă merită, nu e datoria mea să-i dau bani celui care vrea răul altuia și poate și pe-al meu.

Mai fac toate acestea, scriu și traduc, corectez și redactez, muncesc la revistă și scriu despre cărțile care îmi plac, însă îmi aleg colaborările trecându-le prin și mai multe filtre decât o făceam până acum. Nu prefer ceva anume din toate acestea, îmi umple inima orice colaborare în care există respect de ambele părți și care implică o carte.

Dar aș putea da și un răspuns mai scurt, care să alimenteze și mai mult vreo eventuală antipatie a vreunui cititor: nu am copii, așa că încă pot da banii pe cărți în loc să cumpăr scutece ori rechizite, „lasă că o să vezi tu când o să ai griji adevărate”, nu am mașină, n-am ce alimenta, n-am nimic altceva decât cărțile și datoriile la medici. Așa că „îmi permit” să „copilăresc” făcând toate aceste lucruri din care da, se strânge de-un trai decent. Și țin să subliniez că prin decență nu înțeleg trei case, două mașini și măcar 15 vacanțe pe an. Dar ar fi fain. Într-o lume ideală aș duce-o și eu mai bine și-aș fi mecena cu saci fără fund.

Ca poetă, știu că ai debutat în anul 2015, cu volumul Sertarul cu ură, apărut la editura Karth, după care au urmat volumele Suicid (Herg Benet, 2019) și Eu nu am trăit războiul (Casa de pariuri literare, 2021). Știu că în aceste momente, un nou volum de poeme, purtând semnătura Anca Zaharia, este în ultima etapă de editare și trebuie să apară de la o zi la alta. Ai putea să ne dai câteva informații despre acest nou volum, așa, ca o avanpremieră, în exclusivitate pentru Planeta Babel? Și eventual, dacă este permis, să ne dai și un poem sau două din volum.

Acest nou volum se numește Pământul Plath și apare într-o nouă colecție a editurii ART, /pocket se numește și e coordonată de Mihók Tamás. Las mai jos un poem mai lung și întrucâtva reprezentativ pentru volum:

---

IMAGINI

(cu care să încerci să trăiești):

bunica (de 90 de ani plângând în ploaie

sprijinită de peretele casei în care a trăit în ultimii 70:

vrea să meargă la mama ei; azi crede că e adolescentă

nu își amintește de tinerețe copilul născut și nepoții plecați

e o fată fragilă cu degete subțiri și ochii mari și umezi

cerând ajutor)

o anestezie (greșită și bucăți dintr-o altă ființă

între picioare desfăcute care nu regretă nimic)

fratele (mort, pe care te-ai născut să-l înlocuiești)

zâmbetul (superior al apropiaților care nu știu

ce e cu tine și sunt convinși

că doar mahmureala poate explica starea de rău)

(incapacitatea de a-ți aminti) cum se taie o ceapă

cel mai drag om (și cuțitul care glisează pe gâtul lui

pentru a-ți aminti că iubirea

nu poate salva pe nimeni)

jeanșii portocalii ai fratelui mai mare (pentru că

nu erau bani pentru încă un copil

dar) ce culoare bestială

schimbarea cărții de identitate (când nu ai domiciliu)

screenshotul cu cei mai mulți bani pe care i-ai avut

vreodată în cont (și care nu ți-au aparținut o clipă)

screenshotul cu starea actuală a contului (0,79 lei

în contul de economii

dobânda ultimilor treișpe ani)

(șchiopătatul din intimitate) și mersul de catwalk

în afara casei

(mâncare sau) haine

(haine sau) încălțăminte

vacanță (sau mâncare)

vacanță (sau chirie)

un om (care arde) în fața ta

un om (care îți spune că trebuie să plece

pentru că mai are șase luni de trăit

și pe care-l revezi întâmplător peste un an)

bine-sănătos

ridurile (pe care tu le-ai pus pe fața) cuiva drag

pe care nu l-ai mai văzut de mulți ani

secunda în care îți dai seama că durerea sufletească

poate fi anulată (printr-una fizică

cel puțin la fel de intensă)

ziua în care n-ai mai râs (la gluma

ce ține loc de „îmi pare rău”)

noaptea în care (n-ai mai putut să plângi pentru că)

toate lacrimile din rezervorul pe viață au secat

miraculos la 30 de ani

autostrada asta peticită ca o inimă trecută prin multe

ale cărei găuri ajungi să le cunoști pe de rost

ca atunci când revii la un drum de mult abandonat

și știi când să tragi de volan

prea atent să nu redeschizi rănile vechi

încât te izbești cu viteză de singurul pom

din deșertul-univers

---

Din anul 2021 ești redactor-șef al revistei culturale Golan, o revistă în egală măsură literară, dar și de atitudine, care a devenit în scurt timp reprezentativă pentru această nișă culturală. Te-aș ruga să ne spui mai multe despre cum a luat naștere această revistă și care este, până în ziua de astăzi, codul de conduită al acesteia, crezul redacțional, dacă îi pot spune în acest fel. Și desigur, când ar urma să apară următorul număr al revistei.

Lucrând în alte proiecte editoriale vag asemănătoare, adunasem frustrări legate mai ales de faptul că auzeam prea des că nu putem să scriem „de rău” de X sau Y, chiar dacă asta ar fi însemnat pur și simplu un adevăr, bineînțeles că nu prea confortabil pentru unii. Și începusem să visez la o revistă „cum îmi place mie”, cum sigur că mai sunt și altele. Dar nu simțeam că e suprasaturată piața, ci dimpotrivă. Așa că am avut o structură a revistei, un plan, o viziune pe care mulți o etichetează drept woke sau progresistă, iar eu n-am o problemă cu eticheta asta. Pe de altă parte, colegul meu, membru co-fondator al revistei și el, visa la o revistă culturală pentru care avea doar numele: Revista Golan. S-a întâmplat să discutăm despre cât de mult își dorește fiecare să facă o revistă, eu am zis că am aproape totul, dar n-am numele, el a zis că are numele, dar nu prea are idee unde s-o apuce altfel, așa că această unire a ideilor a fost cum nu se poate mai potrivită, mai ales că viziunea noastră a coincis în totalitate. Deși de la început am tot afirmat cum ne poziționăm precis (pentru o lume care să discrimineze tot mai puțin și să tindă spre educare și autoeducare, care să nu mai facă din minorități țapi ispășitori pentru probleme reale, dar trecute prin filtre stereotipice, pentru o lume privită dintr-o perspectivă științifică și umană, fără îndoctrinări religioase etc.), astăzi aș rezuma totul mult mai simplu: milităm pentru bun-simț. Pe acesta cred că l-am pierdut ca societate, l-am regăsit vag și pentru scurtă vreme, iar acum suntem tentați, în virtutea acestei pierderi, să scuzăm comportamentele agresive și discriminatorii și să zicem că îi înțelegem pe cei care se plâng că „nu mai poți face o glumă, că îți sar feministele în cap”. Dacă introducem bunul-simț în toate aceste situații, cred că sunt șanse mari să mai recuperăm din minusurile care ne caracterizează – și care se reflectă în modul în care votăm, ne argumentăm alegerile, înțelegem democrația, urlăm după „suveranism” fără să fi citit Constituția ca să vedem că-l avem și ce e ăla, ne supărăm că alții decid pentru propriul corp.

După câțiva ani de prezență în librării cu revista tipărită, am trecut integral la online, așa că următoarea ediție electronică, cea de primăvară, va apărea săptămâna viitoare, fiind un număr „eco”. Îi las pe cititori să descopere, la momentul potrivit, ce înseamnă asta.

Faci tu ce faci și lună de lună, la sfârșitul lunii, ne prezinți câte un teanc de cărți, sub haștagul „Ce a citit #zahariaînluna”. Cum reușești să citești atât de mult și să și scrii despre o parte dintre cele citite pe blogul tău, ancazaharia.ro? Ai un program strict de lectură? Un ritual? Și mai ales, cum îți alegi cărțile, pentru că bănuiesc că nu le iei la rând și la întâmplare? Ai anumite teme care te interesează în mod deosebit și teme pe care le respingi din start?

La rând și la întâmplare, în funcție de chef și timp. Sigur că mă interesează unele direcții, dar citesc și din cărți care îmi provoacă repulsie fie și numai pentru a păstra legătura cu toate bulele, cum s-ar spune. Din păcate, ritualul include doar cafea, asta dacă e prima parte a zilei. Altfel, citesc ce-mi place atunci când apuc, aproape oriunde apuc. Uneori, asta înseamnă 6-8-10 ore pe zi – dar doar atunci când e weekend, vacanță, când am un drum lung de făcut. Alteori, doar câte una-două poezii furate dintr-o carte cât aștept să intru la medic, în câteva minute, măcar cât să-mi dea ceva la care să mă gândesc. Sau cât aștept să fie gata mâncarea din cuptor ori să se usuce parchetul pe unde am dat cu mopul. Nu fac un efort să citesc atât, mi-am dat seama între timp că pentru mulți e mult sau chiar nedrept de nerezonabil, însă zona mea de confort duce lejer 100-120 de cărți pe an. Ar fi o performanță pentru mine dacă aș citi mai mult de-atât, dar după ce am încercat câțiva ani, mi-am dat seama că m-aș forța, m-aș grăbi, aș neglija munca și n-aș mai avea cu ce să-mi cumpăr alte cărți, așa că rămân la acest program lejer pentru mine.

Să scriu despre ce citesc, în schimb, e oarecum organizat: știu de când termin cartea dacă mi-a plăcut îndeajuns ca să scriu despre ea sau nu, iar fiecare sâmbătă dimineața e dedicată încercării de a scrie. Asta înseamnă că uneori chiar am o recenzie gata de postat sâmbăta, alteori apuc să o duc doar până la jumătate, ajung să scriu doar una-două pe lună. Mă stresam tare mult din cauza asta într-o vreme, acum nu-mi pasă: lucrez pe banii mei și-n ritmul meu, nu cred că e cineva absurd să aibă pretenții de la un proiect fără a contribui cu nimic la el.

Din nou, pe scurt: citesc „atât de mult” și pentru că n-am televizor, nu mă uită divinitatea cu degetul scrollând pe social media ore în șir, preocuparea mea principală e cititul și-atunci tot ce fac mă duce la asta, găsesc metode, portițe, nu scuze să nu o fac și-apoi să dau vina pe ceilalți că le iese ceva mai mult sau mai bine decât mie.

Am observat că ești foarte activă și în sfera socială, că iei foarte des atitudine în legătură cu toate derapajele personajelor principale din sfera politică și socială românească. Ți-ai făcut un deziderat din asta sau pur și simplu simți că nu ai voie să taci și să închizi ochii?

Detest să fac asta și aștept cu entuziasm și nerăbdare ziua în care nu va mai fi nevoie. Mi-e rușine, în schimb, să tac și mi se face rău fizic când se întâmplă câte o mizerie în legătură cu care foști prieteni ar fi zis că lasă, să nu mă bag, nu e treaba mea, „e la ei, acolo”. Nu mai suport atitudinea asta ipocrită, nu-mi pasă care sunt costurile, atâta vreme cât munca mea de „activism”, dacă nu e prea mult spus, nu rănește decât sentimentele celor care ar vrea să dea un bocanc în gură unei femei sau unui rom, dar nu mai pot, săracii, că se trezesc activistele și political correctnessul. Îmi reproșez, în schimb, atitudinea ușor agresivă de care dau dovadă, dar am văzut de prea multe ori și că răbdarea sau amabilitatea sunt luate drept slăbiciuni, unii urlători nu pricep decât urlete, așa că nu mă mai jenez să răsplătesc îndobitocirea mândru urlată cu o monedă similară.

Iată-ne ajunși și la întrebarea finală. Conform clișeului asumat de mine, aici ar fi trebuit să te întreb despre ce anume se mai pregătește în laboratorul tău de creație. Dar tocmai am vorbit despre finalizarea muncii la un nou volum de poeme și mă gândesc că nu ai deja o altă carte în lucru. Totuși, pentru că sfera ta de activități este una atât de vastă, spune-mi te rog, dacă lucrezi la altceva, poate la vreo traducere, la vreo antologie sau pur și simplu care sunt planurile tale de viitor.

Lucrez la un roman și la un volum de proză scurtă de ani întregi, cred că mai bine de zece, dar nu cred că vor fi gata vreodată și-s ok cu asta. Între timp, la Curtea Veche Publishing apare traducerea mea pentru Sociopata. O autobiografie, de Patric Gagne, la o altă editură se află în lucru o traducere cu care-mi fac debutul în dark mafia romance, o zonă care mi-a pus la încercare niște crezuri ferme, luate la deconstruit cu ocazia asta, iar la mine pe birou se adună paginile din o altă traducere din aceeași categorie și pe care sper din tot sufletul că editura va avea inspirația să pună bulină cu 18+.

Mulțumesc mult de tot pentru această discuție frumoasă și interesantă! Sunt convins că cititorii noștri vor fi foarte încântați să te descopere sau să te redescopere și din alte puncte de vedere decât au făcut-o până acum.

Eu mulțumesc că m-ai scos din bârlogul meu și m-ai provocat să formulez coerent o parte din furia și dezamăgirea care se tot acumulează-n mine de ceva vreme. E plăcut să discuți cu cineva care, deși nu-ți împărtășește aceleași puncte de vedere în totalitate, prețuiește bunul-simț amintit mai devreme și experiența umană dincolo de sublinierea diferențelor care ne fac cine suntem. Sănătate!

---