Andreea Iulia Scridon în dialog cu Romeo Aurelian Ilie

Dragă Andreea Iulia Scridon, încep prin a-ți mărturisi că în momentul în care am deschis, spre lectură, noul tău volum de poeme, Așteptându-l pe Sfântu-Așteaptă, despre care vom discuta imediat, am rămas mai întâi surprins de descrierea ta, ca poetă româno-americană. Apoi am văzut, parcurgând nota biobibliografică până la capăt, că ai studiat la Oxford, ai publicat trei cărți în limba engleză și ai primit și un premiu important din partea Universității Oxford. Povestește-ne puțin despre „visul tău american”, despre cum l-ai trăit, și bineînțeles, despre ce anume te-a determinat să te întorci în România.

 Mulțumesc, Romeo! În primul rând, cu riscul de-a fi acuzată de o naivitate obtuză, mă întristează faptul că poporul român nu vede reîntoarcerea ca pe un lucru firesc, ci dimpotrivă. Întrebarea ta însă e oarecum logică, adică, toată lumea știe că faci anumite compromisuri sau sacrificii revenind în România – așa cum, de altfel, ai făcut plecând. În cazul meu, pandemia, care m-a ținut într-o fașă acum aproape cinci ani de zile, a avut efectul de a solidifica o dispoziție personală spre a călători mai degrabă cu mintea sau imaginația decât cu trupul. Ca oricine, am o curiozitate pentru locurile noi, desigur, însă obsesiile mele sunt destul de particulare, iar una dintre aceste obsesii este aceea de-a mă descoperi pe mine de acasă, din punctul de pornire. Am simțit nevoia să îmi ating propriul trecut, iar acest lucru s-a potrivit perfect cu anumite puncte de entuziasm personal – cum ar fi călătoritul pe jos. Scriu despre istorie, familie, identitate; nu stau degeaba în România, ci mă cercetez.

Cât despre visul meu american, nu e tocmai al meu, dar a devenit al meu sau, mai degrabă, s-a desfășurat în timp real în viața mea. Reverberații se simt în continuare, departe de-a se liniști, de-a se odihni.

Oxford a fost în viața mea un paradis academic, m-am simțit enorm de liberă acolo. Am simțit că fac ceea ce îmi place. Lucram enorm în perioada aceea, s-a publicat o bucată foarte mică din ceea ce am scris atunci. Ieșeam la șapte din casă ca să petrec dimineața scriind la bibliotecă: uneori eram în celebrul Radcliffe Camera, biblioteca ca o rachetă enormă, opulentă, alteori în Taylorian, biblioteca filologilor din Oxford, de-o căldură barocă, chiar cu o mică colecție de cărți românești, sau în bibliotecile minimaliste, albe, modernizate din colegiile individuale. Mai adormeam cu capul pe masă, mă mai trezeam, mai lucram. Sau în King’s College, în celebra sală rotundă capitonată cu cărți până în tavan. Era un timp al florilor, să spunem. La nivel mai psihologic, Regatul Unit mi-a oferit un spațiu neutru, deci perfect pentru formarea omului, primul loc pe care l-am ales eu, nu soarta, nu părinții, nu circumstanța, ci eu.  

Revenind la noul tău volum de poeme, Așteptându-l pe Sfântu-Așteaptă, apărut recent la editura Cartea Românească, editură afiliată Uniunii Scriitorilor din România, în primul rând aș dori să te felicit pentru acest volum, pentru că este unul deosebit, mai ales prin unitatea sa tematică și stilistică, calități care mă fac să cred că la baza lui au stat o serie de emoții puternice din zona mistică, poate chiar unele obsesii din sfera aceasta a supranaturalului. Te-aș ruga să ne povestești puțin și despre geneza acestui volum și bineînțeles, să ne spui și de unde acest titlu cu iz ironic, în condițiile în care tu tratezi lumea transcendenței destul de serios în volum.

Ioan Alexandru scrie într-un eseu intitulat Interioritatea Poeziei: „A cunoaște lumea pe numele ei, elementele lumii în numele lor iată menirea poetului. Fără această cunoaștere lumea rămâne străină.” Volumul este rezultatul unor evenimente marcante care au avut loc între 2021 și 2024, adică reprezintă o anumită fațetă a modului în care aceste evenimente m-au alterat. Însă aceste evenimente marcante mi-au reamintit cât de mult îmi place să râd (râsul face parte din activitățile mele preferate) și, curios, parcă devenim mai ludici, mai copii după ce dăm ochii cu moartea. Titlul… eram cu Lena (Chilari) în bucătărie, unde obișnuim noi două să dialogăm. Citea din volum cu voce tare, comentând în același timp, da, foarte interesant. I-a plăcut volumul, dar nu îi plăcea titlul, mi-a propus să îl schimb: „Tristețea se citește în fiecare gest” sau „Yesterday Kind of Girl” pentru că, îmi spunea, „tu chiar ești un Yesterday Kind of Girl”. Cu asta nu pot să fiu decât de acord, dar a fost important pentru mine să insist asupra titlului original, cu toate că eram de acord că e oarecum bătrânesc. Mi s-a părut un titlu autentic: fidel mizei propuse.

Am văzut în nota ta biobibliografică și faptul că ești deja membră a Uniunii Scriitorilor din România, și că în anul 2023 ai câștigat Premiul I la Festivalul „Literatura tinerilor”, organizat de U.S.R. la Neptun, fiind ulterior desemnată „Scriitoarea lunii septembrie” la Gala Națională „Scriitorul Anului”. Felicitări pentru toate aceste frumoase realizări. Spune-ne cum se simte să fii încă de la vârstă foarte tânără membru al Uniunii Scriitorilor din România? Ce sentimente ai trăit în momentul în care ai fost acceptată oficial în rândul scriitorilor omologați ca atare, dacă putem spune așa?

Nu era un lucru pe care l-am plănuit, ci care s-a întâmplat oarecum firesc. Am participat la Festivalul Tinerilor de la Neptun în 2023 – iar câștigătorul Premiului intră automat în USR, conform înțelegerii. Mie mi s-a părut interesantă confruntarea directă dintre cele două generații care a avut loc acolo; fiind obișnuită din copilărie să petrec mult timp cu oamenii mari, nu am luat personal observațiile sau criticile la adresa tinerilor considerați lacunari cultural; iar experiența de dialog a rămas pozitivă inclusiv la nivel local apoi, cu ultra-muncitorii președinți USR Brașov – Adrian Lesenciuc și Irina Petras de la Cluj. Cum m-am simțit? Cel mai frumos moment a fost la Iași în 2023, când am fost numită „Scriitorul Lunii Septembrie”. Mi s-a părut o onoare incontestabilă și rămâne una dintre zilele mele perfecte.

Revenind puțin la experiența ta americană, sunt convins că ai cunoscut întrucâtva și lumea literară din State. Poți face o comparație succintă între cum se vede sau se trăiește literatura de dincolo de ocean, din Țara Libertății, și cea de acasă? Și bineînțeles, ce autori admiri din literatura americană contemporană și ce autori admiri din România de astăzi?

Eu văd aici o preferință vădită pentru experimentalism, imagini mai dure, mai punk, sentimente mai crude – se pune mult preț „dincolo” pe ideea de poezie ca meșteșug, în care o poezie meritorie este cea în care fiecare cuvânt este cât mai calculat. E la fel de biografică poezia americană ca cea românească/moldovenească, dar mai cumpătată la nivel tonal. În schimb, în SUA, poezia strict socială este la ordinea zilei – începem să vedem același fenomen în România, dar aici pare să dobândească o culoare suplimentară, de ordin identitar în același timp. Cât despre proză, scriitura europeana este mai fluidă, permite mai multe – cum ar fi divagarea poetică –, pe când scriitura americana impune o structură clară, nu iartă nicio incoerență, chiar dacă bestsellerul contemporan nu este neaparat o bijuterie a limbajului…

Totuși, îmi place ficțiunea americană. Ottessa Moshfegh, Jeffrey Eugenides, Jonathan Safran Foer sunt autori excepționali care folosesc structuri epice, clasice pentru a încadra personaje bizare, adesea șocante. Citesc poezie zilnic – acum tocmai Robert Creeley, Frank Bidart, Luci Tapahanso, Matthew Zapruder, aceștia fiind și poeții care îmi plac din poezia americană contemporană.

Am tradus două antologii de poezie română contemporană, lucru care reflectă un interes susținut, dar dacă ar fi să dau câteva exemple punctuale, aș spune că ultimele două volume excelente pe care le-am parcurs au fost cel al Mariei Ivanov (Aici nu ai pe cine te baza, Editura Prut, 2025) și cel al lui Horia Corches (În sfârșit am o viață perfectă, OMG, 2021). Iar pe Marta Petreu o consider absolut hipnotizantă, mai ales prin stilul în care recită.

Am aflat până acum câte ceva despre activitatea ta literară atât cea din spațiul American, cât și cea din spațiul autohton. Dar nu știm aproape nimic despre Andreea Iulia Scridon, omul din spatele literaturii. Cum ești tu în viața de zi cu zi, cu ce anume te ocupi din punct de vedere profesional și ce pasiuni ai?

Stâlp de cafenele, dar și critic cultural. Simt nevoia să fiu înconjurată de oameni care privesc lumea cu entuziasm, curiozitate și angajament. Sunt jurnalistă, traducătoare, doctorandă, administrez destule, fac eforturi să-i ajut pe cei care au nevoie de susținere, în pofida limitărilor mele, de fapt, asta e pâinea mea cea de toate zilele. Mai greșesc, sunt aspră fără să vreau, mai încerc să repar. Mă plimb mult. Mai pictez. Iar atunci când e voie să-mi exprim iubirea, o exprim frumos, se spune.

Și la final, întrebarea-clișeu: ce se mai pregătește în laboratorul scriitoricesc al tinerei poete Andreea Iulia Scridon?

 Vreau să revin la glamour! Și, indiferent de gen, fie că e vorba de poezie sau povestire scurtă, lucrez acum cu negocierea dintre duritatea sincerității și păstrarea aerului de mister pe care cred că l-am menținut până acum. Dar cu magie albă, acum, destul se plimbă magia neagră pe pământ.

Mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat acestui interviu! Sunt convins că cititorii noștri vor afla o mulțime de lucruri interesante! Dacă vrei să adresezi un cuvânt de încheiere cititorilor Planetei Babel…  

Cu mulțumiri pentru atenția acordată, vă propun o poezie nouă ca încheiere.

La sânișorul lui Avrămuț

A fost odată o fată pe care o chema Maria.

Avea părul luuuung, mătăsos, bogat;

îl purta într-o pleată luuuungă.

Le spunea tuturor fetelor

prințesita dar de fapt ea era prințesita.

Locuia în vale cu bunicii ei,

bunica care ducea laptele,

bunicul care era tâmplar.

N-avea părinți sau nu prea avea:

mama ei o părăsise

că să fie cu un alt bărbat,

peste vale, satul în care locuia acum

cu noua ei familie se vedea abia noaptea,

o mână de lumini clipind în beznă,

după ce soarele se scurgea periculos

roșu ca benzina răsturnată.

Taică-său s-a refugiat la motociclete.

La un moment dat,

bunicul a început să se tot înădușe.

Iar bunica a făcut cancer.

Iar pe gâtul și sânii Mariei

au răsărit, noapte de noapte,

pete purpurii.

S-a tuns retezat la umeri.

S-a măritat, a făcut un copil.

Într-o primăvară eram pe Horia,

am văzut-o așezată la geamul unui autobuz,

mi-a zâmbit cu multă bunătate,

de parcă și ea îmi cunoștea întreaga viață.

Autobuzul a trecut, eu pe stradă

prea absorbită de propriile probleme

ca să mă uit după vreo fată frumoasă,

lumea prea absorbită de propriile probleme

ca să se mai uite după vreo fată frumoasă.

Iar copilăria Mariei s-a îndepărtat

între dealuri, un trup învelit

de lumina amurgului, purtat de autobuzul

care o lua spre gară până acolo unde

răsare garofița de stâncă

an după an.

---