Andrei Crăciun în dialog cu Romeo Aurelian Ilie
Romeo Aurelian Ilie: Stimate domn, Andrei Crăciun, sunteți jurnalist, poet, prozator, dramaturg și eseist. Totodată aveți și o pregătire intelectuală foarte variată, având studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică, studii pe care le-ați desfășurat la București, Madrid și Tel Aviv. În ce domeniu de activitate vă simțiți cel mai confortabil și cu ce „statut” vă identificați cel mai bine? Sau există o armonie perfectă între toate aceste ingrediente ale formării dumneavoastră profesionale?
Andrei Crăciun: Stimate domnule RAI (sau, cum vă spun eu, la mine în cap, RAI UNO), întrebarea dumneavoastră mă găsește într-un tren care a plecat de la Pitești cu patru minute întârziere și se îndreaptă spre Gara de Nord din București, capitala țării noastre natale. Vin de la o întâlnire cu copii din Basarabia. Copii de la Liceul Teoretic Andrei Straista. A fost o întâlnire intermediată de poeta Diana Iepure, de la Editura Paralela 45, în trena cărții Bilili, din colecția Prima Dragoste, volum care cred că nu vă este străin. Bun, și ce voiam să vă spun e că sunt copii buni, mai buni decât majoritatea adulților pe care îi întâlnesc de obicei în România. Copii – tineri de liceu. Și acești tineri nu și-au pierdut curiozitatea. Le-am dorit să nici nu și-o piardă și mai ales să construiască, dacă vor găsi că e bine, o lume fără granițe.
Eu trăiesc într-o lume fără granițe. Pentru mine nu există granițe între genuri literare, oameni, țări, culturi, religii. În scris, singura graniță pe care o respect e cea dintre literatură și jurnalism, fiindcă mă ocup cu amândouă. În jurnalism totul trebuie să fie adevărat. În literatură, de cele mai multe ori, dimpotrivă.
Știu că recent ați devenit doctor în științe politice, la Universitatea din București, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati. Însă până să ajungeți la acest prag, știu că i-ați dedicat aceluiași Panait Istrati două biografi romanțate: Prietenul visătorilor și al învinșilor (Polirom, 2021) și Bilili (Paralela 45, 2022). V-aș întreba de ce Panait Istrati și de unde a început această pasiune atât de puternică?
Sincer, a început la Paris. Eram la un târg de carte din îndrăgita localitate de pe malul Senei. Ziarist. Relatam despre târg. Eu nu mă omor după târguri, oboruri și în general după mari adunări de indivizi umani. Eram destul de abătut. Ca să mă dreg, mi-am cumpărat o carte – și anume o antologie de filosofie congoleză. Mă gândeam: uite, domnule, congolezii, săracii, au avut atât de multe războaie și nenorociri pe cap și totuși unii se ocupă de metafizică. Și citeam așa din metafizicienii congolezi, mai ridicam ochii din volum și mi-am dat seama că autorul de origine română cel mai cunoscut de acolo nu eram eu (eu sunt și de origine bulgărească, parțial), ci Panait Istrati. Numele său mi se tot arăta. Eu mă întâlnisem puțin cu Istrati. La început nici nu mi-a plăcut, am citit ceva din publicistica sa acum douăzeci de ani. Am pățit asta și cu Truman Capote. La început nu mi-a plăcut, apoi a devenit autorul meu american preferat, alături de Fitzgerald, firește.
Bun, între timp citisem și eu Chira Chiralina, mă fermecase, cum altfel? Dar în definitiv Istrati îmi era străin. Și parizienii nu mai pridideau să cumpere cărți de Istrati, să vorbească despre el într-un colț de cafenea, ca într-un șlagăr de Marina Voica. Sau cel puțin așa am perceput eu atunci, cu metafizicienii congolezi la subraț. Și mi-am pus întrebarea: de ce nu îl știu eu pe Istrati? Eu mergând la școală în fiecare zi din septembrie 1989. Făcusem vreo două facultăți și trei mastere. Ba chiar mersesem la școală înainte de 1989, chiar și înainte să mă nasc. Mergea mama cu mine, gravidă fiind, la cursuri la Facultatea de Matematică. Ai mei sunt matematicieni. Așa, și de ce nu-l știu eu pe Istrati? Mi-am pus întrebarea asta, am început să citesc Istrati și despre Istrati și m-a pocnit o dragoste mare. M-am întors la Științe Politice, facultate pe care o terminasem prin 2007. Acum era 2019. Și m-am apucat de treabă și trei ani mai târziu, summa cum laude, iată, doctorul Crăciun. Eu am făcut asta pentru mine, nu îmi mărește nimeni leafa, nu mă angajez nicăieri pentru că am hârtia asta (că între timp am și hârtia la mână). Am făcut-o pur și simplu pentru că aveam eu o curiozitate și pentru că am fost suficient de norocos să mă îndrăgostesc de Istrati. Mi-a plăcut umanismul lui, mi-a plăcut revolta lui, mi-a plăcut curajul lui, mi-au plăcut chiar și iluziile lui (care au fost toate spulberate). Și eu, la fel ca Panaitaki, sunt un om revoltat și un nomad. M-am regăsit, cum s-ar spune.
Ca jurnalist ați reușit să vă impuneți în breaslă câștigând între 2005 și 2012 numeroase premii printre care: „Talentul anului”, „Cel mai bun tânăr jurnalist de cultură”, „Editorialistul anului” și „Reporterul anului”. Sunteți unul dintre co-fondatorii Recorder, iar unul dintre reportajele realizate pentru acest organ de presă, dacă îi putem spune așa, a fost despre situația tensionată dintre Palestina și Israel. Mă refer la reportajul din 2017: „Palestina: ce e dincolo de Zid”, pe care îl consider în continuare ca fiind cel mai profesionist reportaj pe această temă, de la noi, întrucât cu greu se găsesc voci care să vorbească despre acest subiect cu luciditate și obiectivitate și mai ales în baza unei documentații serioase. După cum se știe, este din nou război între Palestina, care nici măcar nu mai este numită astfel, ci doar Fâșia Gaza și Israel, și situația din acest moment nu este deloc una care să conducă la pace. Cum mai vedeți astăzi acest conflict și dacă credeți că, măcar utopic, ar exista o soluție pentru o pace pe termen cât mai lung între israelieni și palestinieni?
E foarte greu să îți răspund la această întrebare. Eu am fost de multe ori și în Israel și în Palestina. Am prieteni și dincoace și dincolo de zid. Am stat cândva într-un cămin studențesc din Tel Aviv, am văzut cum trăiesc israelienii, am vizitat kibbutzuri, am fost la Zidul Plângerii, am așteptat autobuzul în Ierusalim, cum s-ar zice, gândindu-mă că aș putea sări în aer. Dar am fost și la Nablus, la Ramallah, la Hebron, la Betleem, la Ierihon, în Cisordania, în Palestina istorică. Bun, să știi că Fâșia Gaza chiar e Fâșia Gaza, nu e totuna cu restul Palestinei. E o situație specială acolo, acel loc e condus de o formațiune teroristă, de Hamas. Hamas a atacat Israelul pe 7 octombrie, iar Israelul va răspunde în forță, deja o face.
Asta va genera noi atacuri și asupra Israelului (dinspre nordul Israelului, de la alți teroriști, Hezbollah), dar și în restul lumii, unde tot felul de radicalizați vor ucide, vor arunca în aer edificii, gări, oameni. Așa îți profețesc: va fi rău, va fi foarte rău.
Eu cred că deja suntem dincolo de adevăr și de dreptate în acest caz. Mi se pare contraproductiv să ne întrebăm cine are dreptate și de partea cui e adevărul și să tot justificăm crime. Adevărul e că mor mulți oameni nevinovați și dintre israelieni, și dintre palestinieni, și nedreptatea, după cum știm de la Sancho Panza, nu cunoaște odihnă.
Cred că tot ce mai contează e să fie pace. Să fie posibilă o pace lungă de peste o mie de ani, care să șteargă rănile războaielor și trecutului. Să dăm păcii o șansă, cum cânta John Lennon. Eu nu ader la niciun ism, cu excepția pacifismului. În Orient toată lumea te salută cu salam, șalom, selam, variațiuni pe marginea aceluiași cuvânt: pace. Și nu e niciodată pace. Dar ar putea fi. Eu cred că ar putea fi. Va fi îngrozitor de greu, dar într-o zi, care nu cred că va fi în timpul vieții mele, în Orientul Mijlociu va fi pace și între Israel și Palestina.
Pragmatic, cea mai bună soluție acolo e soluția celor două state. Mai rămâne problema de fond: problema Ierusalimului, oraș sfânt și pentru evrei, și pentru musulmani, și pentru creștini. Cu Ierusalimul va fi foarte greu. De aceea cred că soluția stă la domnul Kant: legea morală în suflet. Când legea morală în suflet va veni înaintea pasiunilor religioase, va fi în sfârșit liniște și la Ierusalim. Dar s-ar putea să mai dureze.
Rămânând în sfera presei, dar ieșind din atmosfera aceasta sumbră, aș vrea să ne vorbiți puțin și despre noul proiect jurnalistic, Vlahii. Cine sunt Vlahii, cum au apărut și care este scopul lor în piața jurnalistică de la noi?
Vlahii nu sunt un proiect jurnalistic, mai mult o joacă de-a mea. Eu antologhez de ani de zile știri comice din România. Comice, dar care spun și ceva important. Comice, dar care au și o tușă tragică, fiindcă suntem vai de mămica noastră care plânge pe drum. Asta în jargonul de specialitate, jargonul presei, se numește harfă. Eu am această cultură a harfei, am crescut într-o redacție unde harfa era privită cu stimă. Și sunt în general un om atras de tot ce e fapt divers. Faptul divers mă tulbură. Mai demult am avut un site, harfa.ro, care printr-o răsucire de destin a ajuns să fie astăzi site-ul www.recorder.ro, poate ai auzit de dânsul. L-am făcut cu trei prieteni și colegi de odinioară din presă, tocmai pentru că ni se părea că ne putem uita la lucrurile aparent mici pentru a vedea ceva important. La Vlahii fac astăzi ce făceam și la Harfa acum mai bine de jumătate de deceniu. În primul rând, mă amuz. Nu-mi propun să schimb lumea, mai ales că eu nici nu cred că lumea poate fi schimbată doar pentru că folosim față de dânsa arma blândei ironii.
În urmă cu câțiva ani, călcând pe urmele lui Aristotel, ați înființat o nouă academie, însă spre deosebire de cea antică, aceasta este ultramodernă, fiind online, cu un nume nu tocmai ușor de pronunțat, Akademia Zugzwang, la care se pot studia teme diverse și totodată foarte utile pentru formarea culturală a oricărui om care își dorește să aibă un bagaj cât mai variat de informație. Din câte am văzut aveți cursuri despre subiecte din domeniile literaturii, filosofiei, politicii, sportului, dar și a culturii pop sau a jurnalismului. Întrebarea mea este dacă acest proiect are succes și dacă simțiți că a meritat efortul de a-l pune pe picioare?
Aristotel, dragul de el, a înființat Liceul. Cel cu Academia era Platon, Aristotel a fost elevul său, chiar cel mai strălucit dintre ei. Dar când a venit vorba să-i dea Academia pe mână, Platon s-a dovedit un strămoș al vlahilor și i-a lăsat-o unui nepot. A făcut un nepotism, cum s-ar spune. Dar e adevărat, această Akademie virtuală există, mai ales pe zoom și pe patreon, unde se pot abona cetățenii să dea ureche celor patruzeci și unu de cursuri pe care le avem acolo. Sunt zeci de ore de înregistrări despre practic tot ce știam eu prin 2020, când s-a născut Akademia – pe fondul pandemiei, desigur. Acum țin tot mai rar cursuri live, fiindcă îmi place să fiu unde nu crezi că am ajuns.
Mai nou, fac filme. La anul, în cinematografe, dar și pe o cunoscută rețea de streaming, veți afla la momentul potrivit – atinge ecranul. Iar să faci un film durează, nene.
În finalul interviului nostru aș dori să ne vorbiți puțin și despre Editura Zugzwang, pe care ați înființat-o, dacă nu mă înșel, în urmă cu aproximativ doi ani. Care este politica editorială și cărei nevoi răspunde ea în peisajul autohton al pieței de carte?
Nu am înființat-o chiar eu. Povestea e așa: prin 2018, eu am fost la o școală la Madrid, Escuela de Escritores, într-un program european, care se numește Connecting Emerging Literary Artists. Sau cum îi spunem noi: CELA. Bun, și la Madrid am învățat cum să țin un curs despre scris. Am băgat la cap și doi ani mai târziu am început să-l țin pe Zoom, la Akademia despre care am vorbit mai sus. Școala virtuală a tot crescut după aceea, că se plictiseau oamenii în casă, fiind în lockdown. Așa. Și au fost mulți care au venit la cursul despre scris și le-am făcut o revistă – Revista Zugzwang. Să debuteze și să se joace acolo, în cadrul ei. Mulți veniți – puțini rămași, știți cum e. „Zugzwang” e un termen care vine din șah și pe care l-am ales eu anume ca să țin mulțimea la distanță, să nu-l poată pronunța. Eu am făcut presă de cotidian, presă mainstream, presă pentru milioane de indivizi umani ani de zile și eram obosit și nu mai voiam stadioane, voiam așa ceva intim, muzică de cameră. Oricum eu, în adâncul ființei mele, cum ar spune prietenii noștri, anticii, nu am fost niciodată omul gloatei, ci al nișei. Așa, și din revistă s-a născut apoi necesitatea unei edituri, că unii au ajuns să scrie și cărți, nu se mai mulțumeau cu texte în Revista Zugzwang. Ăsta a fost circuitul. Am co-fondat-o împreună cu o fostă cursantă, doamna Badiu, că eu nici nu vreau, nici nu știu să mă ocup de administrație, de birocrație. Și dacă tot era acolo editura am mai publicat și eu la dânsa, în special poezie și antologia mea de publicistică – Baricadele. Care este adevăratul proiect al vieții mele și care a ajuns la volumul X, adică zece. Am început Baricadele în 2014 la Humanitas și o să le închei după moartea mea, când vor mai continua să apară Baricade, cum apar discuri cu Tupac și la douăzeci și șapte de ani de când ni-l împușcară.
Domnule Andrei Crăciun, vă mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat. Pentru mine a fost unul cât se poate de câștigat, aflând o mulțime de lucruri noi și utile. Sunt convins că și pentru cititorii revistei Planeta Babel va fi un real câștig lectura acestui interviu! O zi frumoasă și spor în toate proiectele desfășurate!
Sănătate cititorilor oriunde s-ar afla.
Leave a comment