Andrei Mocuța în dialog cu Romeo Aurelian Ilie
Dragă, Andrei Mocuța, ești poet, prozator, eseist, cronicar, doctor în filologie și profesor de limba engleză și franceză. În care dintre aceste calități te simți cel mai bine, cel mai stăpân pe tine însuți și cel mai liber să te desfășori după bunul plac al inimii?
Dragă Romeo, mă simt cel mai în largul meu în oricare dintre primele două ipostaze pe care le-ai enumerat, de poet și prozator, căci asta mi-am dorit dintotdeauna să fiu, încă de mic, scriitor. Eseist și cronicar nu mă consider, nu la nivelul profesionist, acolo ai nevoie de cunoștințe teoretice, iar eu sunt doar un cititor amator care din când în când mai scrie despre cărțile care îi plac. Doctoratul în filologie l-am făcut dintr-o pasiune sinceră și irezistibilă pentru Salinger, nu m-am gândit la foloasele sale materiale, dovadă că nu profesez în mediul universitar, ci stagnez de mai bine de 16 ani în învățământul de masă, cel preuniversitar, unde pe măsură ce trec anii se domolește și elanul.
Ești fiul regretatului poet arădean Gheorghe Mocuța, unul dintre cei mai mari scriitori pe care i-a dat Aradul în toate timpurile, dar și al doamnei învățătoare, Florica Mocuța. Spune-mi cum este să fii fiu de intelectuali, cum te-a marcat acest fapt și mai ales cât de mult a influențat prezența tatălui tău destinul tău de scriitor? Simți că i-ai făcut mândri pe părinții tăi?
Să știi că nu am fost un copil precoce și m-am maturizat tare greu. Eram inhibat, timid și molcom în copilărie, într-o anumită măsură și datorită blândei mele doamne învățătoare care de curând ne-a părăsit, Dumnezeu să o ierte. Spre disperarea mamei, tot învățătoare, mult mai aprigă și mai ambițioasă. Voia să facă om din mine și nu prea reușea. Tata era mai indulgent, mai înțelegător, dar până și lui îi puneam de multe ori răbdarea la încercare. Eram un visător incurabil și asta i-a speriat puțin pe părinții mei care se îngrijorau că nu se va alege mare lucru de capul meu. Le-a luat ceva timp să înțeleagă că trăiam într-un alt ritm decât restul copiilor de vârsta mea și nu profunzimea îmi lipsea, ci prezența de spirit. Mult mai târziu, când am devenit scriitor (să-i zicem) profesionist, de la tatăl meu am moștenit talentul, iar de la mama rigoarea, disciplina și știința de a fi autodidact. Ba aș spune că și de la bunicul am moștenit plăcerea de a povesti, el fiind un povestaș înnăscut, depănându-ne zilnic peripețiile lui de pe frontul sovietic. Sigur, toate aceste calități au fost susținute de vasta experiență de lectură, fără de care nimeni nu poate deveni scriitor peste noapte.
Ești doctor în filologie cu o teză despre J.D. Salinger, autor pe care de altfel l-ai „exploatat” și într-o carte ulterioară tezei, Superman vs Salinger. De unde ți-a venit pasiunea pentru acest autor și ce anume te fascinează la el?
Relația cu J.D. Salinger e lungă și complicată. Nu l-am citit când romanul său, De veghe în lanul de secară,era pe lista de lecturi obligatorii în liceu, la literatură universală, pentru că o asemenea carte (în mintea mea de licean rebel și teribilist), al cărei protagonist era tot un adolescent rebel și teribilist, pur și simplu nu putea face parte din programa școlară. Obligația de a citi un roman anti sistem era, în sine, un act paradoxal și am protestat refuzând lectura, fiind sigur în sinea mea că oricum e o carte supraevaluată. Ceea ce m-a costat o notă de 3 și o satisfacție cretin-teribilistă, din care evident că nu am avut nimic de câștigat. Mă rog, fiecare vârstă, etapă existențială, are neajunsurile ei. Apoi, prin facultate, tata mi-a făcut cadou volumul Nouă povestiri, care m-a așteptat mult și bine să-l descopăr, a durat ceva, dar și când l-am citit m-a cucerit iremediabil. Era o perioadă în care nu prea îmi cumpăram cărți, având la dispoziție vasta bibliotecă a tatălui meu, însă pe Franny și Zooey și pe Dulgheri, înălțați grinda acoperișului/ Seymour: o prezentare mi-am cheltuit singur puținii bani din alocația de elev. A fost, de asemenea, o altă etapă crucială în dezvoltarea mea, făcând pasul de la literatura SF, mai precis seria Dune, de care eram exagerat și nesănătos de atașat, la Salinger, care a devenit o nouă obsesie, nu mai puțin nesănătoasă.
De asemenea știu că ești fascinat și de un alt autor, pe care, din câte se pare tu l-ai readus în atenția publicului cititor din România, cu doi-trei ani în urmă, este vorba despre scriitorul american, Richard Brautigan, din care inițial ai tradus o superbă antologie de poezie Beat, iar ulterior i-ai dedicat un volum inedit, ceva între proză și eseu, un fel de eseistică ficțională, dacă îmi este permisă formularea. Cum ai ajuns la Brautigan și ce anume a cauzat fascinația pentru acesta?
Richard Brautigan e un beatnic întârziat,care nu are nicio legătură cu perioada efervescentă a mișcării inițiate de Jack Kerouac, el (Brautigan) fiind mai degrabă un închizător de cerc. Un scriitor mult mai talentat decât Allen Ginsberg, Jack Kerouac sau William S. Burroughs, însă din păcate mai puțin celebru decât aceștia, și ei mai degrabă recunoscuți pentru formarea nucleului dur al mișcării Beat decât pentru opera lor. Brautigan mi-a dezvăluit tainele poeziei într-o perioadă în care genul liric era pentru mine un corp total străin. Am început să experimentez versul pentru prima oară traducându-l pe el în limba română. Din acest exercițiu a ieșit o frumoasă antologie poetică, pe care și tu ai menționat-o, prima din România dedicată lui Brautigan. Ea a apărut în 2018 la editura Paralela 45, cu titlul Ilustrată din Chinatown. Iar documentarul meu semi-ficțional apărut la Casa de pariuri literare în 2021, l-am numit chiar așa: Biblioteca Brautigan, după numele unei biblioteci latente din Statele Unite care adună numai manuscrisele autorilor refuzați de edituri. Fiecare manuscris conține câte o poveste unică, imaginată de scriitori aspiranți din întreaga lume care nu au ajuns să publice niciodată. În limba engleză sau multe altele, chiar și română. Nu vă încarc cu numele lor fiindcă sigur nu ați auzit de ei și nici nu veți auzi vreodată.
Spre finalul anului 2023 ți-a apărut la editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani, romanul Transfer, în care scoți la iveală o serie de nereguli din sânul instituțiilor de învățământ, dar totodată realizezi și o hartă culturală a Aradului prin introducerea a două personaje emblematice din istoria orașului: tatăl tău, poetul Gheorghe Mocuța, și poetul Petru M. Haș. Spune-mi, te rog, câte ceva despre geneza acestui roman și dacă ți-a adus cumva neplăceri la locul de muncă, adică în cariera de profesor.
Transfer e un breviar al „notelor de subsol” din sistemul de învățământ, cu toate dedesubturile și neajunsurile lui. Scriitorul are acest rol, de a privi mereu critic și cu simțurile amplificate lumea înconjurătoare. Și, atunci când e cazul, de a amenda falsele valori. Dar nu acesta este subiectul principal din Transfer, ci doar punctul de pornire, scopul meu nu e acela de a arăta cu degetul, ci de a crea o lume despre care nu s-a mai scris. Căci oricât am biciui moravurile, ne mai săturăm și de râs la un moment dat. Dincolo de romanul unui dascăl aflat într-un moment de răscruce (întâmplător el este profesor și în viața reală, unde se confruntă cu ororile sistemului și cu birocrația sufocantă), Transfer e un omagiu adus unor oameni care nu mai sunt printre noi, tatăl meu și un poet din Arad extrem de original: Petru M. Haș, ambii fiind și personaje în carte. E totodată un roman al întâmplărilor și mai ales al întâlnirilor extraordinare, neobișnuite și un roman al vindecării traumelor trecutului și rănilor din prezent.
În 2024 ai uimit toată lumea literară prin realizarea unei antologii de poezie românească contemporană, gravitând în jurul serialului american Twin Peaks, este vorba despre volumul Ecouri din pădurea întunecată: Evadări în Twin Peaks. Spune-mi, te rog, cum ți-a venit năstrușnica idee a acestei antologii și cum a decurs etapa de selecție a textelor. Ce ți-au spus poeții vizați de tine când le-ai dat tema pentru acasă?
E o idee care zace și coace în mine de mult timp, de la începutul pandemiei Covid, când aveam cu toții mult timp de gândire și lectură, citeam multă poezie atunci și am descoperit doi poeți români, Alin Ioan și Ștefan Manasia (cel din urmă nu a intrat în antologie, din păcate), în ale căror versuri am recunoscut cu surprindere referințe din serialul Twin Peaks. Și atunci i-am spus iubitei mele, Simona, că ar fi interesant să adun textele mai multor poeți care au scris deja în jurul acestui subiect sau să scrie texte noi, iar ea mi-a dezvăluit că și ea citise poeme cu personajul Laura Palmer în volumul Thanato Hotel de Livia Ștefan. Până la urmă lucrurile s-au legat, am făcut o listă lungă cu poeți dintre care în final au rămas 30, ideea a fost primită cu multă deschidere de Teodor Dună, coordonatorul colecției de poezie de la editura Tracus Arte și cartea a apărut în 2024, fiind recomandată de Vasile Ernu și Mihai Iovănel și receptată cu entuziasm de mai mulți cronicari cu nume de referință: Șerban Axinte, Lucian Scurtu, Sorin Smărăndescu, Viorica Stăvaru, chiar și tu, dragă Romeo. Însă, îți mărturisesc cu o ușoară urmă de regret că, deși antologia a avut parte de o campanie intensă de promovare, cu lansări în patru orașe: mai întâi la București la târgul de carte Bookfest, apoi la festivalul Astra Poetic din Sibiu, dar și la Arad și Timișoara, ea nu a avut ecoul la care am visat și pe care poate l-ar fi meritat, prin subiectul original și inedit pe care îl abordează, dar mai ales prin noutate, prin faptul că vine de undeva din afara literaturii. Poate că destinul ei, la fel ca și cel al serialului Twin Peaks, e să rămână un proiect de nișă, doar pentru fani.
Și întrebarea de final, cea clișeu: ce se mai pregătește în laboratorul literar al lui Andrei Mocuța? Cu ce ne vei mai lua prin surprindere?
Cu un nou roman, sper, la care tot lucrez din 2023, cel mai lung al meu de până acum, scris în urma experienței (parțial reale, parțial fictive) din timpul școlii doctorale, când – pe măsură ce îmi redactam teza salingeriană – țineam și un curs despre celebrul scriitor american unui grup de studenți proveniți din toate domeniile, nu neapărat literare. E, dacă vrei, întoarcerea mea la Salinger după ce l-am abandonat ani buni în detrimentul lui Richard Brautigan și David Lynch. Însă povestea romanului nu se limitează la sala de curs, ea depășește granițele academice (de fapt e un roman fals academic) și introduce în scenă, treptat, o seamă de personaje-surpriză, ale căror destine se intersectează în mod bizar și subtil cu opera lui Salinger. Mai multe nu dezvălui, deocamdată.
Se anunță deja un roman foarte interesant! Mulțumesc foarte mult pentru această discuție deosebit de plăcută și fructuoasă! Sunt încredințat că cititorii noștri vor afla o mulțime de lucruri fascinante despre tine și opera ta.
Leave a comment