Anna
Mama mergea lângă Ana. Până la urmă, fiecare merge lângă cine are chef și, numai noaptea sau când trebuie să ajungi neapărat într-un loc anume, faci din asta o chestie personală. Mama umbla curată și Ana era un copil apărut gata îmbrăcat, spurcat de niște mâini care n-o puteau suferi. Eu nu crescusem mai repede și cu toate astea păream mai mare ca ea. Nu vorbisem despre nimic pe drum, dar era genul de comparație care se face la gemeni, mai ales când n-ai nicio idee de alte circumstanțe. Singurul lucru asemănător care ni se întâmplase era numele, mama ne spusese la fel, încercând să organizeze salvarea doar a uneia.
Din nimic, îi crescuse burta și, chiar dacă ar fi preferat să fie de la mâncare, știa că va pune ouă și că, nici măcar curiozitatea, nu o putea face să crească un copil. Lăsa burta să-i putrezească puțin, în sat încă se putea spune asta, era hotărârea fiecăruia, acea hotărâre pe care oamenii o mai vedeau și la alte animale. Nu doar Ana și Anna știu, toți cei care fuseseră atenți puteau spune că o văzuseră pe mama ținându-se fără nimeni până când să afle dacă erau băiat sau fată. Ana și Anna fuseseră aduse la bun sfârșit și puse la aer la fel de împotrivă. Responsabilitatea se face o dată și încă o dată, cu desemnarea celor din zona inocenților, încorporând recunoștința și sărbătorind-o. Transparența povestirii era săltată, puterea cui divide adevărul împărțind memoria numai între ai lui.
Ana nu trebuia să caute prea mult, mama mințea pentru că nu i se părea complicat, trăise sănătoasă și, uneori, chiar fericită, spunând o viață pe care o greșea ca de la femeie la femeie. Sărăcia rămăsese unde era, o mână de oameni la o mână și mai mică de pământuri, felii de case și moloz.
Părul ud, ca tot ce nu făcea zgomot, înălţime căzută, dungă fără ruşine lipită de craniu, sânii peste care nu se pieptăna niciodată, peşti de iod şi sărătura, numele ce nu pleca, o mână de nume palid, precum ea, pe amândoi obrajii. Maria, sub apa de spălat, Maria, venise o femeie să-i aducă toate astea, lui. Şi sufletul, ca şi cum de-un drog de care te-ai împlinit şi îţi mai trebuie, îl emoţiona fără să se aştepte, îi arăta, asemenea bolnavului, ce să facă cu propria odihnă. Sânilor, care mai cereau timp, începuseră să le intre frig şi, uitându-se la ei, lucruri ce-n curând urmau să-i aparţină, închise fereastra.
Duminica avea un timp limitat. N-o spuneau, dar, ca orice exaltare, era supusă injustiţiei şi răutăţilor. Gardienii, şi ăsta era un gând care îi rămânea mereu, lăsau lui Dumnezeu un avantaj de o oră, o aroganţă în termeni de suveranitate, posibilitate pentru ei să se îmbete, într-o respingere evidentă a ceea ce, pentru restul muritorilor, erau privilegiile şi avertismentele celui de sus. Sărbătoarea era unica muncă, până la ultima consecinţă, o decizie a memoriei de a rămâne în realitate într-o perseverenţă caracteristică celor bolnavi sau celor de asemenea bolnavi, care cred, fără să fi văzut.
Bunătatea, din care orgoliul presimţea mentalitatea învinsului, i se atribuise ca un fel de popularitate, din faţa căreia nu ştiuse să fugă şi-n care se balansa până la eliberare, într-o acţiune de tristeţe, cum se întâmplă în atâtea situaţii reale de viaţă. O dereglare hormonală îi dădea dreptate lui Dumnezeu sau poate un virus, dintre cei identificaţi cu nume de antici mai realizaţi decât noi. Ca în curtea şcolii, gloriei celor slabi nu i se făcea dreptate. O apărare de struţ – încarnată – sprijinea liniştea. Mâinile, atât cât le cunoştea, strâmte de frig, mişcau aerul, carceră de pui mic, mutată după soare. La ele se gândeau, pe ele se iubeau, numai ele se separau în una.
Cine nu a fost îndrăgostit, nu ştie cum e să stai pregătit de orice nebunie, să-ţi miroasă rochiile reconciliant, a circumstanţă ieftină şi a topografie colectivizată. Anumite miracole, de care încă îţi mai e ruşine, trebuie respectate, cu efort şi determinare.
Femeii îi era la îndemână să nu-i tremure vocea. Luase în serios să trimită târziu după popă. Patul era bine făcut, pe Dumnezeu îl iubise, în defavoarea opiniei generale. Nu ai de ce să închizi ochii şi să mergi încet, pentru a avea amintiri fericite. Încrederea cu care bolise, îşi amintea, lăstar orb, şi liniştea când i se făcea greaţă, erau că se hotărâse (pentru că despre hotărâre e vorba) să îi fie frică de sine, ca şi cum de un duşman ar fi despărţit-o puţine ore. Se obişnuise obosită. Dezgustul îi atingea, ca o bătaie în uşă, spatele. Parcă despre Dumnezeu, nu tot ce avem în faţă, ştim? Frigul îi lâncezea înclinarea capului, singurul atriu.
Goală, învăţase să fumeze mai mult decât era normal. Odată văzut, sexul nu mai conta pentru nimeni. În picioare, îşi susţinea, la fel ca animalele când se duc cu aerul în ele, după care nu se mai ştie nimic despre cum respiră, o tăietură care-i indigna, umflată şi vânătă, gestul eficient prin care îşi muşca buzele. Oamenii o atinseseră, dăduseră cu pumnul în masă, fuseseră chiar emoţionaţi, aşa cum te emoţionează ceea ce nu înţelegi, dar vezi în carne şi oase.
Să fii curvă nu e ca şi cum ai face vărsat de vânt. După ce aştepţi două săptămâni, nimeni nu-şi mai dă seama de suspiciunea vâscoasă a ochilor şi oxidul strâmb, sudoare din care trăieşti. Muncitorii, aduşi de unde obiceiul pescuitului, se făceau între mai mulţi oameni, luau autobuzele către casă. Mărimea cuţitului întârzia. Măiestria despre care se bănuise, suferinţa ambiţioasă, vulgară, sănătatea ei de om căruia despre bărbaţi şi vin mai mult îşi vorbise singură se uitau la mâna lui Dumnezeu, frumoasă cu degetele lungi, aşa cum se aştepta.
Distanţa urca liniştită. Braţele aruncate din hăţuri, fără somn şi fără băutură, pentru responsabilităţi imediate ca astea, nici mila şi nici ruşinea nu o împiedicau. Îşi puse ciorapii. După puterea ei de înţelegere, era îmbrăcată. Aduşi sfinţii, liniile putrede aşteptau să li se spele picioarele.
Imaginea reprezentativă: Unspalsh
Leave a comment