[Anxietatea este un câine], [POEM ÎNCEPUT DE 8 MARTIE /O STUDENTĂ A LUAT-O RAZNA] și [Când prințesa din turn pune piciorul în prag]
Anxietatea este un câine
Tatăl meu dresează câini
La doi ani stăteam în curtea bunicii și lângă mine era el, cu un
ciobănesc german ținut în lesă
Am auzit mai târziu că puii de câine mușcă atunci când le cresc
colții și nu pot îndura
Aveam şapte ani, hrăneam un alt câine și m-a mușcat de degete
crezând că sunt din pâine, nu lut
Extazul s-a dizolvat în spaimă
rămâne măduva unui os frânt
La opt ani m-a înhățat un basset hound de burtă pentru că am vrut
să mă joc cu un alt câine
Mârâie. Își arată colții. Sare și mă izbește de betonul rece
Pedeapsă atenției defecte
Mi-a rupt tricoul preferat
Am pielea spintecată
La zece ani am primit un golden retriever şi un ghid – creșterea
câinilor, copertă cartonată; l-am citit cu strictețe
Câinelui i-am spus ,,Ginger”, nu îmi păsa că era mascul; mergeam
cu ditamai dulăul lângă mine, mă simțeam acoperită și protejată și
plănuiam să fug cu el în lume, dar de cele mai multe ori el era
cel care o zbughea din lesă și mă rostogolea cu fața la pământ
Nu vreau să te pierzi, G.
nu vreau să mori și să mă lași singură în orașul gri
M-am mutat în alt oraș
G. e acasă, la nord, are mai multe fire albe pe botic
Eu tot îl aud,
gâfâitul care prevestește că voi cădea.
Câteodată am un cerber cu trei capete, îl numesc ,,Anxie’’
A învățat să-mi vorbească
Își răstoarnă bolul și râde maniacal de mine
Sunt nopți când zbiară de sub pat
Cerberul șoptește în tren doar cât să mă asurzească pe mine și pe
nimeni altcineva
E atipic când doarme, devine suficient de mic încât îl pot aduce
cu mine peste tot
Şşt! Dormi!
Sunt ocupată azi, nu te pot duce până în fața blocului și înapoi
Anxie! Nu e voie
Îmi sperii prietenii și mă faci să vreau să mor
Nu mi-e teamă de câini, niciodată nu mi-a fost
Mă sperie doar noroiul de pe buza spartă
Îmi arată că am căzut iar
POEM ÎNCEPUT DE 8 MARTIE / CÂND O STUDENTĂ A LUAT-O RAZNA
Am dormit fix trei ore
Sunt în bus și văd o femeie ținând un trandafir roșu
Mai văd și că evită spinii, să nu se înțepe
Îmi aduce aminte de felul în care planta durerii hibernează pe
timp de iarnă și, la prima rază de soare, încolțește într-o baltă
de sânge gros, care nu se poate coagula curând
ca la măseaua de minte
Ziua în care plec e senină
Gerul constatării pişcă și mă trimite departe de voi, deprimaţilor
Amorţiţilor
Îmi șterg lacrimile rușinată și arunc șervețelul la gunoi
Douăzeci de ani m-ați învățat să vorbesc în șoaptă și să mă
(com)port cu mănuși
Zbier la voi pentru a suta oară în codul morse
SOS
Îl clipesc așteptându-mă ca voi să îl fi învățat de când am
încetat să mai iau Prozac și celelalte
SOS
M-am înșelat
SOS
Îmi răspundeți într-o română de dincoace de Prut (și dincoace de
limba pe care o vorbesc eu de la o vreme)
-.-. . / .-. — … – / — .- .. / .- .-. . / … .- / -.-. —
-. – .. -. ..- .. ..–..
Tata mi-a dat frezii învelite în plastic și am dedus că el chiar
mă iubește, doar că nu știe cum să îmi arate
Sau poate că sunt doar frezii în plastic, naiba știe
Îi văd cum îmi zâmbesc forțat prin folia transparentă și îmi
urează să fiu fericită și împlinită şi după înghit în sec simultan
apoi colectiv
Încă mai credeți că sunt oarbă
Ochii mei căprui sunt și ochii tăi, tati
Am buzele și nasul ca tine, ma’
Mă amuz
Şi mă doare când vă doare
Privesc cordonul ombilical fosilizat și mă întreb cum am putut
respira atâta timp în acest oraș gri, unde florile mor înainte să
le primești
Ne vedem de Paște
sau mai vedem
Când prințesa din turn pune piciorul în prag
Îmi îngrop coroana
Și-mi voi potoli setea de a păși pe pământ
Turnul meu nu mă mai desparte
În două și de toate;
Îmi îngrop povara și-arunc cheia împăcată
Îmi fac breton singură
Mă tund și mai scurt, pixie, cu foarfece de bucătărie
Mă strecor prin mulțime și nu am nevoie să fiu salvată
de tine sau de oricine altcineva
Subestimată invizibilitate, îți aparțin
Leave a comment