Aproape o sferă
Depinde din ce parte veneai: dacă o luai dinspre veranda casei cu grădină și priveai înainte, ai fi dat, la un moment dat, de un urcuș precum o carapace de țestoasă plutitoare. Pe vârf se aflau câțiva stropi de apă, restul se uscaseră deja. Dacă veneai din partea opusă, anume dinspre gardul alb, și treceai de parcelele cu gazon tivite cu stropitoare, distanța până la vârf ar fi fost mai scurtă. Și de ce nu, inegalitatea se întinde peste tot.
Carapacea pendula pe valurile suave ale piscinei. Apa cristalină trimitea săgeți aurii pe lângă ea, până spre fundul albăstrui al bazinului, de parcă și pavimentul merita dezmierdat, nu numai această baliză organică ce aducea mai degrabă cu o sferă. Una sau mai multe entități dinăuntrul ei păreau să lovească în peretele exterior, căci, în anumite zone, se observa câte o ridicătură ce se dizolva într-o clipă, apoi alta se relua în altă parte, totul desfășurându-se după un șablon greu de definit, dacă nu, chiar imposibil.
La acest lucru se gândea servitoarea Santiana când trase ușa glisantă, ieșise pe verandă și o privise pe Pheobe cu a ei burtă mișcătoare. O încercare literară, o numise ea, ca pe vremea liceului când citea din romanele împrumutate de la colegi, ca mai apoi o clanță de ușă, un pantof ori marginea unui covor să-i fure ochii și gândurile. Santiana a fost grasă, nu și proastă. Sau, mai bine zis, nu și grasă, și proastă.
Stăpâna zumzăia ușor. Știa că vor sărbători la prânz, iar slujnica le pregăti ce i se ceruse: cuy peruvian – o delicatesă din porc de Guineea, asezonată cu legume fierte. Arborele de chinină de lângă pridvor înflorise în stropi roz, continuă Santiana să remarce, fiindcă primăvara, natura intră în ciclul de înmulțire sub toate formele și ispitele. Adevărul e că puține lucruri rămân sterpe pe lumea asta.
– Doamna Phoebe! strigă servitoarea într-un final, masa e gata, veniți să vă schimbați, domnul Alvaro e în drum spre casă.
– Bine, Santiana, mersi, lasă-mă un pic, imediat intră soarele în nori și ies și eu.
Servitoarea rămase proptită locului. Privirea îi era concentrată pe carapacea de țestoasă, acea victorie de fertilitate, dublă în acest caz. Umerii gravidei aminteau de curburile unei lebede, iar de regulă, lebedele au acces la poarta fecundității, lebedele, și nu ciorile. Santiana își aminti de cei trei porci de Guineea pe care-i cumpărase de la un negustor, cu gâturile tăiate, despuiați de blană, golași și purpurii. Purpurii, fiindcă muriseră, nu de alta. A fost cu o zi în urmă, când a studiat acea rotunjime a pântecului unuia, de ziceai că e aproape o sferă. Și seara în bucătărie a băgat cuțitul în el, după ce a clătit corpul cu apă fierbinte. Au ieșit doi feți morți ca niște așchii mari de scândură. A lăsat cuțitul pe fundul de lemn, a deschis ușa glisantă și a pășit pe iarba scurtă să tragă aer, căci Dumnezeu a lăsat-o fără. Apa din piscină era întunecată, șerpuitoare în lumina lunii, iar Santiana s-a ținut strâns de piept. Când și-a revenit, s-a întors la lucru, cu grija să pună puii în pungi separate și să-i îngroape printre copacii din spatele vilei. N-o s-o uite niciodată pe fetița ei care a venit pe lume cu piciorul stâng, violacee și cu limba scoasă, sufocată de cordonul ombilical. Unele suflete sunt sortite să trăiască un timp prea scurt și pace.
Acum, în amiaza-mare, Santiana își șterse marginile ochilor de umezeală și intră în casă pentru ultimele aranjamente. Phoebe se ridică lent din apă, se acoperi cu un halat catifelat, iar părul auriu și-l lăsă răsfățat de soare; era toată un zâmbet când Alvaro se îndreptă energic spre ea și o îmbrățișă. Soția, nerăbdătoare, scoase dintr-un buzunar o ecografie în care două forme însuflețite se întoarseră cu gingașele capete spre ieșire, bine poziționate pentru startul ce le va propulsa spre viața unui mediu diferit.
Imaginea reprezentativă: Nicolas Gaborit
Leave a comment