Arin

Probabil că e trecut de ora 6, își spune Arin, încercând să mai fure puțin timp de intimitate și să amâne pe cât posibil să deschidă ochii. Îi plac la nebunie clipele de după trezire când totul în jur se deschide spre lumina dimineții, iar sunetele și mirosurile familiare îi inundă spiritul și-i dau acea siguranță a lucrurilor comune. Nu, nu-i plac surprizele de niciun fel. Nu i-au plăcut nici în copilărie. Ar vrea ca toate să fie așezate la locul lor și să apară în ordinea firească, iar el, în mijlocul lor, să fie mereu liniștit și netulburat de schimbări bruște. Așa că, la fel ca în fiecare dimineață, își lasă și acum simțurile să zburde vesele în jurul patului. Doar că nu se întâmplă nimic din ceea ce ar trebui să se întâmple. Nici un sunet, nici un miros, îndeosebi cel al cafelei care-i place atât de mult și care reușește să destrame întotdeauna granița subțire dintre visare și trezie, nimic nu răzbate până la el. Să deschid, oare, ochii? își spune în gând. Mai amân câteva minute. O să-mi întind brațele și picioarele. O altă, firească, îndeletnicire de dimineață. O mică gimnastică nu strică, își spune el, căscând. Simte că gura i se deschide nemăsurat de larg, mai larg ca niciodată. Încearcă din nou. Ce ciudățenie! Își întinde brațele, le flutură în aer și le împreună. Doamne! exclamă el, sărind din așternut. Ce-i cu bețele astea?! Deschide ochii și scoate un țipăt ascuțit. Două bețe care se termină fiecare cu câte o palmă ca o mănușă de balon din care se ițesc cinci degete minuscule. Arin țipă din nou la fel de ascuțit și țipătul se înalță în lumina lăptoasă a soarelui abia răsărit pe undeva și rămâne atârnat de tavanul înalt vreme de câteva, cine știe câte, secunde. Apoi, o liniște grea ca o lespede se lasă peste patul răscolit. Doar atât cât îi ia lui Arin să-și privească picioarele care-i apar și ele tot ca două bețe terminate cu niște labe umflate din care se ivesc degete minuscule. Țipătul se înalță din nou spre tavan, unde mai rămâne o vreme. Cât despre Arin, el se îndreaptă sau, mai bine zis, se rostogolește spre fereastra întredeschisă. În drum spre ea, caută în zadar o oglindă cât de mică în care să-și vadă trupul. Se oprește, așadar, în dreptul ferestrei, își strecoară bățul stâng pe sub cadrul de lemn și o deschide larg. În geam, privirea întâlnește o arătare sferică, o ciudățenie cu brațe subțiri și lungi și cu picioare așișderea. Din sferă se ivesc doi ochi rotunzi negri ca smoala și bulbucați. Ce caraghioslâc! exclamă Arin, râzând mânzește. Se privește din nou. O gură se desenează în partea de jos a sferei. O caricatură de gură, mai degrabă, cu colțurile lăsate. Obrajii pe care-i simte dogoritori sunt colorați într-o nuanță de roșu pal. Deschide gura. În geamul ferestrei apare mai întâi un oval negru. Arin încearcă să rânjească, ceea ce-i reușește de minune și, în ovalul negru, se întind două șiruri albe de ceea ce pare a fi o dantură. Dinții strălucesc ca niște mărgele. Țipătul care, se vede treaba, s-a pierdut pe undeva prin gâtlejul fără fund al sferei, iese iar la suprafață și-și face loc spre tavanul înalt. Stă o vreme acolo, nehotărât, apoi se întoarce cuminte de unde a ieșit. Ochii lui Arin se deschid mari, încercând să exploreze, atât cât se poate, peisajul de dincolo de fereastră. Ovalul gurii se mărește, devine o prăpastie.

În aerul de un albastru opalin plutesc zeci, sute, poate mii, cine să le poată număra, de emoticoane de toate semințiile, unele galbene, așa ca el, altele albe, altele, destul de multe, roșii ori albastre, cu ochelari sau fără, cu priviri vulturești ori galeșe, încruntate ori mirate la culme, zâmbărețe ori triste, unele cu lacrimi pe chip, altele disprețuitoare, unele cu chef de harță, altele împăciuitoare, pacifiste, unele rânjind, altele făcând cu ochiul și câte și mai câte, o lume de emoticoane mișunând dincolo de geam. Arin se aude strigat, hei, băiatul cu șapca verde! Bună dimineața, continuă vocea de dincolo de geam. Apoi, vocea prinde chip și Arin vede doi ochi albaștri care se rotesc de zor într-o sferă albă. O gură mare roșie zâmbește de la un capăt al feței la celălalt. Arin sare pe pervazul ferestrei. Ce ușor este! Parcă n-ar avea nimic pe dinăuntru. Stă o clipă înfricoșat, gândindu-se cum să facă. Să-și dea drumul așa, în neantul albastru opalin? Și dacă…

– Ei, haide, dă-ți drumul, îi strigă râzând gura roșie. Hai, fă-ți curaj. O să plutești, fii fără grijă. Ca noi toți, de altfel. Hai că te ajut eu. Așa e la început, continuă gura, apropiindu-se de cadrul ferestrei.

Îi întinde lui Arin un braț alb, transparent. Arin întinde și el brațul și se lasă să alunece. Simte un gol în stomacul pe care bănuiește că-l are și îl cuprinde o amețeală plăcută. Sfera albă îl poartă câteva clipe printre celelalte emoticoane. Se învârte ca un titirez în aer, salutând pe unii și pe alții, răspunzând la saluturi și la invitații ori complimente. Arin îi vede abia atunci coronița din flori roz așezată cochet pe părul portocaliu. O fată! exclamă el. O emoticoană! Și eu care credeam…

– Că nu există emoticonese? Așa credeai? îl întreabă gura cea roșie, râzând. Așa ni se spune pe aici. Emoticonese. Eu sunt Casilda, îi spune ea.

– Arin, șoptește el, roșind. E… toți cei… toată lumea care… în aer… are câte un loc, așa ca mine? sfârșește el de întrebat.

Casilda râde din nou.

– Normal, spune ea. Toți avem câte un spațiu al nostru.

– Unde…Unde suntem?

– Păi… nu prea știu să-ți spun. Undeva, într-un univers despre care nu știu nimic, cred că nimeni de aici nu știe, dar nu-i pasă nimănui, atâta vreme cât totul este așa cum ne dorim. Tu ce-ți dorești? întreabă ea.

Arin se gândește o clipă. Tocmai au ajuns în dreptul unei clădiri înalte, împodobită cu dantelării de piatră. Impozantă.

– Este Sala Inimilor, spune cu emoție în glas Casilda. Aici ne încălzim inimile, cântăm ori ne amuzăm, dar și lucrăm. Fiecare face ce știe mai bine. Eu, de exemplu, sunt oratoare. Țin cursuri de dicție, dau sfaturi despre cum ar trebui să vorbești cu ceilalți, cum să-i convingi și să-i determini să devină încrezători în ei și-n cei din jur.

– A, spune Arin, păi, din câte se pare, ești și un fel de psiholog.

– Să zicem că da, răspunde râzând Casilda.

– Ai… fost mereu așa? o întreabă Arin, jenându-se de întrebare.

– Așa, cum? Emoticoneasă? Bineînțeles că nu, spune ea. Nimeni de aici nu a fost creat așa. Toți am fost cândva ființe. Așa ne amintim, cel puțin.

– Și cum… eu nu-mi explic ce mi s-a întâmplat…

– N-aș ști să-ți spun ce ți s-a întâmplat ție, spune grav Casilda, lăsându-se în jos și trăgându-l după ea. Nici eu nu-mi amintesc prea multe despre mine. Să intrăm, îi face ea semn.

Înăuntru, o cupolă imensă lasă să se întrevadă cerul opalin în mijlocul căruia un soare cu plete lungi și ochelari zâmbește complice. Arin pășește printre mulțimi de emoticoane așezate la măsuțe albe. Unele discută aprins, altele pictează ori citesc. Arin zărește un pian minuscul la care este așezată o emoticoneasă cu pălărioară de paie. Cântă un cântec pe care, cândva, nu mai știe unde anume, l-a auzit și el. Dar unde, oare? Știe cum îl cheamă. Își amintește că, înainte de toate astea, a fost un băiat înăltuț, cu ochi verzi și păr castaniu. Își aduce aminte de camera lui. O poate descrie cu ochii închiși. Își aduce aminte că știa să cânte la chitară, că a făcut parkour, a jucat tenis și că-i plăcea mult să înoate. Marea. Ce mult iubea marea! Mai ales la căderea serii, când alerga pe plaja călduță, mângâiat de valuri… Unde se întâmplaseră toate astea? Și de ce? De ce devenise pe nepusă masă emoticon?

– De ce ești aici?,o întreabă pe Casilda pe care o găsește într-un grup de emoticonese.

Ce caraghios cuvânt! își spune în gând.

– Păi nu știu, îi răspunde Casilda. Chiar nu știu. Nimeni nu prea știe cum a ajuns aici și de ce. Unii dintre noi mai au câte un flash, o amintire venită de undeva de departe, dar nimic altceva. O să te obișnuiești, îi spune. Acum ești un emoticon de-adevăratelea, râde ea, veselă. Simpatic și caraghios, pentru că pui prea multe întrebări. Hai, vino cu mine, să urcăm la etaj. E acolo o sală de destindere, unde poți să stai atât cât ai nevoie ca să te încarci cu energie și să poți să lucrezi. Ce ți-ar plăcea să faci?

Arin se gândi câteva clipe.

– Cred că… cred că aș putea să desenez… case. Să proiectez case, clădiri, spune el vesel. Da, la asta mă pricep.

– Adică… un fel de arhitect? Păi n-ar fi rău, pe aici nu prea sunt și, după cum bine vezi, am avea nevoie, spune Casilda.

– Dar cine le-ar construi?

– Se construiesc singure, doar să ți le imaginezi și le pui pe hârtie, adaugă ea. Așa merg lucrurile pe aici. Dar, până una-alta, hai sus. Să stăm puțin întinși și să ne pregătim de muncă. Apoi, spre seară, dacă vrei, ieșim cu băieții aceia simpatici și cu domnișoarele de acolo. La o plimbare, la o întrecere în aer, vedem noi.

Arin se așază în fotoliul rotitor care se lasă tot mai jos, până se transformă într-un soi de pat. Stă așa câteva clipe, urmărind forfota din jurul său. Apoi, în acordurile în surdină ale pianului de jos, închide ochii. Simte că se scufundă într-o mare albastră ca cerul opalin. Tot mai adânc, tot mai adânc…

Tresare. Ar vrea să strige, dar parcă nu mai are glas. Nu-și simte brațele, nici picioarele. Dar începe să audă sunetele din jur. Un glas moale, gâtuit de suspine îl face să tresară. Glasul se apropie, îi mângăie obrajii. Simte mângăierea. Îi este atât de familiară! O lacrimă îi cade pe ochiul stâng, o alta i se prelinge de-a lungul gâtului. Glasul plânge. Ar vrea să-l aline, dar nu reușește să scoată niciun sunet. Ar vrea să se ridice, să ia glasul în brațe și să nu-i mai dea drumul. Să-i spună mamă. Să-i sărute mâna tremurândă pe care i-o simte pe obraji. Își amintește totul. Doamne! șoptește gândul fără glas. Sunt în spital. Zac de luni întregi pe patul ăsta nenorocit și nimeni și nimic nu pare să mă ajute să-mi revin. Mai respir, dar până când, oare? Își aduce aminte de filmele acelea SF în care oamenii devin gazde pentru ființe venite din spațiu și se transformă în grozăvii de tot soiul. Tumora uriașă care i-a pus stăpânire pe cap și i-a transformat corpul într-o legumă este cât se poate de terestră. Dar e tot un fel de monstru, ca grozăviile acelea extraterestre. I-a supt orice vlagă și l-a țintuit la pat. E de mirare că mai poate respira. Își aude inima bătând slab. Tot mai slab. În curând… Poate ar fi mai bine… Arin! Arin! aude undeva, în depărtare, glasul care plânge. Tot mai slab, tot mai slab…

Arin simte că alunecă… la fel ca în copilărie, pe toboganul din parcul cel mare. Se ridică, apoi, în vântul călduț. Plutește ca un balon. Brațele subțiri i se învârt ca niște elice. Deschide ochii. Prin bolta înaltă zărește soarele zâmbăreț pe cerul albastru opalin. Doar o clipă. Atât cât îi trebuie gurii roșii să-l acopere cu râsul ei cristalin.

– Hai, sus! exclamă ea, plină de vioiciune…

– Casilda, nu?

– Taaare uituc mai ești! Ai tras un pui de somn și m-ai uitat. Halal prieten! exclamă ea, trăgându-l din fotoliu.

Îi potrivește șapca verde și-l ia de mână.

– Hai, îi spune ea veselă. Să-ți găsim un loc de muncă. Arhitect ziceai? În aerul de un albastru opalin, printre zeci, sute, poate mii, cine să le poată număra, de emoticoane de toate semințiile, unele galbene, așa ca el, altele albe, altele, destul de multe, roșii ori albastre, cu ochelari sau fără, cu priviri vulturești ori galeșe, încruntate ori mirate la culme, zâmbărețe ori triste, unele cu lacrimi pe chip, altele disprețuitoare, unele cu chef de harță, altele împăciuitoare, pacifiste, unele rânjind, altele făcând cu ochiul… și câte și mai câte, Arin zâmbește cu gura până la urechi. Ce frumoasă e viața!

---