[autoimunitate poetică], [pe cortexul orbilor] și [teoria relativității emoționale]

autoimunitate poetică

corpul meu produce anticorpi
împotriva propriilor amintiri.
de fiecare dată când îți rostesc numele,
limfocitele T îl identifică drept amenințare.
și încep să distrug ceea ce e mai viu în mine.

e un proces lent –
nu-l simți decât atunci când rămâi fără aer
după ce ai râs în hohote.
râsul tău e o toxină.
l-am inhalat ani întregi
crezând că e oxigen filtrat
prin iubire.

dar a fost smog.
smog afectiv.
din fabricile cuplurilor care se mint reciproc
că totul e în regulă.
și eu mi-am adunat toate celulele
să te accepte.
să te tolereze.
să-ți ofere pașaport biochimic
în toate organele mele.

acum, însă,
reacția autoimună e totală.
nu mai pot iubi nimic
fără să mă autodistrug.

poezia e ultimul organ neafectat.
și tot ce scriu
e o încercare patetică
de a sintetiza un vaccin.
un antidot.
o formă de-a te rosti
fără să fac febră.

dar tu știi asta.
pentru că în fiecare vers
te-am ascuns sub denumiri de laborator
și tot n-a fost destul.
ai fost deja recunoscută.
ai fost deja atacată.
și tot ce rămâne acum
e o formă elegantă de colaps.

pe care-o rostesc
stând în picioare
în fața ta.

ca pe o ultimă
declarație de independență biologică.

---

pe cortexul orbilor

am văzut lucruri pe care ochii nu le-ar fi tolerat.
nu atât pentru că ar fi fost groaznice
cât pentru că erau
adevărate.

mi-am scris viața pe cortexul orbilor
și-am orbit în fața frumuseții
ca să nu fiu obligată să trăiesc cu ea.

ai auzit vreodată cum plânge o sinapsă?
sună ca o promisiune făcută în somn.
neclară. plină de intenție.
dar imposibil de probat la tribunal.

mi-am plantat gândurile în creierul altora
și-au crescut acolo ciudat,
ca niște molii dintr-o epocă fără lumină –
au dat din aripi,
și le-am simțit tremurul ca o epilepsie afectivă.

te iubesc în limbaj nonverbal,
cu ticuri și spasme
și ezitări la intersecțiile frazelor.
fiecare propoziție pe care nu o spun
e un act de autocenzură pe care nimeni nu mi-l cere,
dar care îmi definește identitatea.

pentru că iubirea nespusă e o formă de luciditate,
iar luciditatea
e doar un alt mod de a deveni monstru.

---

teoria relativității emoționale

timpul curge diferit în locurile unde ne-am iubit.
în unele stă pe loc
ca sângele dintr-o venă strânsă prea tare,
în altele gonește
ca o particulă instabilă care n-a învățat
că materia are limite.
eu sunt materia.
tu ești limita.

mi-ai spus că vrei adevărul.
ți l-am dat.
l-ai scuipat
ca pe un gust amar care n-a fost pe etichetă.
(nimeni nu citește termenii și condițiile unei iubiri.)

trăim într-un sistem închis,
cu entropie în creștere
și cu speranța
că vom putea inversa direcția săgeții temporale
doar printr-un gest:
o mângâiere,
un oftat,
o reconfigurare a rutelor sufletești
ca în Google Maps după un accident.
(nu există reconfigurare traseu pentru ce-am fost.)

teoria relativității emoționale spune
că doi oameni pot trăi
aceeași clipă
în ani diferiți.
eu încă sunt în ea.
tu ai ieșit deja din cronologie.

dar nu-i nimic.
am început să colecționez paradoxuri
și să le scriu cu markerul pe oglinzi.
așa îmi amintesc
că n-a fost totul iluzie.
doar fizică pe care n-o mai predă nimeni.

---