Baba Dochia

(Monica Manolachi)

În Europa e noapte. Sunt în tren
cu Baba Dochia. A scăpat din legende,
din miturile care au transformat-o în piatră.
Și-a dezmembrat cu grijă casa, bucată cu bucată,
și a luat tot ce s-a putut în nouă genți, valize
și sacoșe mari. A lăsat în urmă Săliștea Sibiului
și a dat buzna în vagonul de dormit.
E sfârșit de august. Oare mai știe cineva
pe unde sunt cojoacele? Oare
și le va pune pe ea când vine frigul?
Deocamdată sforăie încetișor. Umerașul
se clatină fără haine pe el. Am trecut
somnoroase de controlul pașapoartelor.
În compartimentul vecin scâncește un copil.
Spre deosebire de ce spun legendele,
cineva și-a dat totuși consimțământul.
Așteptăm în vamă, trece un marfar.
Atâta vreme cât există și grănicere,
parcă nu-i totul pierdut. Ghemul nopții
se deșiră și alunecăm în vis odată cu el,
subțiri și albite, plutim peste munți, peste văi,
pe deasupra pădurilor, nu mai știm cine
pedepsește pe cine, dacă împietrirea
ți-o dorești tu sau altcineva, nu mai știm
ce să facem cu pietrele când unele pietre
nici nu sunt pentru a face omul cu ele ceva.
Am oprit în Győr. Se anunță sosiri și plecări.
Ziua se deschide ca o camelie roșie
crescută în sălbăticie. Baba Dochia este bine,
s-a trezit devreme. Citește o carte
din colecția Romanul de dragoste,
nr. 79, Necunoscuta de la Wildfell Hall,
bea iaurt la sticlă de 250ml și pe telefonul mobil
cu învelitoare jerpelită are două abțibilduri:
un pinguin albastru cu fular și o cometă roz.
A fost o viață întreagă profă de franceză,
iar acum se mută la copii, să-și crească nepoții
în tihnă. Ne despărțim în Viena,
eu merg mai departe și simt cum limba
mi se face de piatră,
fibră cu fibră, cuvânt cu cuvânt.