[bătaie în 5 timpi], [Dostoievski a fost femeie] și [prezentul cel mai greu timp al timpului nostru]

bătaie în 5 timpi

uneori mă mângâi ca să exist

îmi apăs scalpul

trag capilarele

întind vârfurile arse

miros greutatea fiecărui început

îmi prind puternic gâtul cum face mama

cu ceafa puiului de pisică

sedez șira spinării

cercuri peste cercuri

să nu-mi simt capul greu

tălpile reci se ascund în hipotalamus

conving motivația din spatele motivației

că e iubită

comand glandelor să aibe grijă de mine

punctele nervoase trezesc nodul inimii

de firele trase s-atârne reflexul căldurii

lungesc corpul obosit

prea țeapăn fără calități motorii

în loc să dorm, visez plasticitate

cu primul ajutor somatic

induc artificial oxitocină

te-aș ruga să mă îmbrățișezi

îmi e rușine

între sistolă și diastolă

voi plânge te voi confunda cu tata

---

Dostoievski a fost femeie

a fost un silogism al amărăciunii

dincolo de gen etic politic

prea mult bine gestează durere

în pântecul avortat al lumii

contemplat prin omisiune

un ochi e o țintă deja fixată

privirea

un punct prea mort

să rămână voia lumii

de câte ori suprimi iubirea

de câte vieți trădate ai nevoie

ca să ajungi la adevăr

să dormi

să mori

să ierți

să ierți

să ierți

să ierți

să ierți

sunt mîșkin în travesti broken record

– Fiodor, ți-aș zice la o votcă –

durerea fiecăruia salvează pe altcineva

viața calcă peste noi

o scară din nimburi

---

prezentul cel mai greu timp al timpului nostru

Angelei Marinescu

nimic nu mai mișcă durerea

doar ea pe ea însăși

iar durerea sunt eu

mă culc să nu mă simt

cu mine în mine rog somnul să mă ia

în somn nu sunt tot eu

orbitez în jurul blândei nearticulate

și durere și singurărate și moarte

e prea mult transuman

să-ți provoci singură moartea

printre oameni durerea cade la oră fixă

eu cad după mine sau înaintea mea

cu durere schizoidă

mama îmi trimite în retard jugul catolic

degenerat, fundamentalismul religios e doar al ei

m-aș tăia în două cât să înjumătățesc durerea

dar atunci o duc de două ori

tot eu

vizualizez agonia explicată într-o schemă

dar niciodată redusă la soluționarea ei

nu știu de ce aș fi recurs la un vers despre o cățea rănită

descrisă prin durerea pe care nu o poate exprima

când ea o face și doar eu nu o pot înțelege

e ceva în imaginarul nostru care asociază

pe nedrept

acceptarea supunerii ca fiind animală

am fetișizat durerea

și mai rău

am colonizat limbajul și conviețuirea

corpul, lirism decapitat

odihna, formă de consum

gândirea, observație a observării observate

dar n-a decăzut niciun afect

rama desfătării nu distinge revolta

dar dacă ieși din ea

conștientul face spume la gură

letard

în mijlocul posibilităților agonizante

eșecul nu mai e doar al meu

---