[beznă la parter/ despre o fetiță care-a uitat unde-i primăvara], [o fată cu scoici în poală] și [nedor]
beznă la parter/ despre o fetiță care-a uitat unde-i primăvara
Aveam acelaşi aşternut gros, din damasc
aproape matrimonial
cu-acelaşi miros de
zile-n putrefacție
tu mă spălai pe umeri,
cozi îmi făceai doar când mă scoteai în parc
în canicula aia bacoviană
de morți în descompunere,
ca mirosul lenjeriei noastre şi ca
osmoza cărnii
îmi făceai cozi şi-apoi
strângeai tare
tare
să nu se desfacă.
Scrisesem că,
dacă mi vor mânca gândacii creierul după ce mor,
O să te vadă pe tine şi
O să-i roadă şi
Nu se vor putea hrăni, săracii
pe de-a-ntregul
Acum, dacă mă-nclin analogiei,
Tu vei fi fost gândacul
Colcăindu-mi prin creier şi prin trup
A boală
Dedublându-se şi
Înmulțindu-se
Că tu n-ai fost niciodată om plenar!
tiptil, tiptil
prin bucătării cu mucegaiuri
mi-ai intrat în gură şi-n urechi
sub fustă
în farfurie şi
sub pernă,
că ți-am vărsat sine în stomac
Până când eu voi fi secat şi
Tu te-ai urâțit de foamea că n-ai lăsat nimic
Din care să mă recompun.
Ha ha ha ha ha
Şi-acum te mănânci singur
Şi-o duci în scatologic
asemenea condiției ăleia
Care omoară ființa umană când îşi ingeră
propria carne
Ha ha ha ha ha
Îți eşti nociv și te-mbeți în mocirle!
Da, tu
Care ți-ai fi scos un ochi s-arăți că
iubeşti
deşi mi-ai întors spatele
când scânceam insipid şi
fără forma ta de hău
tiptil, tiptil
un amărât de suflet surmenat de cât cară
material incompatibil.
Tu nu te-ai fi întors nici dacă ți-ai fi uitat o mână.
Hai, educă-mă,
fă-mă
femeie
învață-mă disciplina
că sunt refractară şi
ştiu să scuip
sunt
critică şi verticală
și am rochiile prea scurte,
c-am fost copilul obraznic
care se
tăia pe mâini
şi nu călca niciodată melcii
că nu-ți încap în brațe şi că
alunec
alunec
pune-mă la colț
să-mi dai tu ceva să am de ce să plâng
Tu, tatăl meu care eşti în ceruri
Sfințească-se rănile tale
deschise şi
cârpite
tiptil, tiptil
dezbracă-mă de prea mult iulie
cu vulgaru-n buzunar la blugi
şi sărutul abraziv
cu limba despicată şi
duhnind a tutun umed,
stătut.
Tu, care-ai fi ars de viu
să mi-arăți că
e iubire frica ta de întuneric
Tu, care pângăreşti biete fetițe
cu pasul a vis
cam blege şi cam mofluze
care vor să le piepteni tu
În genunchi,
Servile şi
întregi.
o fată cu scoici în poală
Aş vrea să mi crească aripi într o zi
clişeic, atopic, impersonal
şi-aş vrea să trag de multe, multe sfori
să treacă zilele aşa, la mâna mea.
Şi dacă-mi vor creşte aripi, Doamne,
promit să nu mă-mpăunez
să nu fac caz, să nu
plâng foarte tare
şi să nu zbor în îndrăgostirea de toți pământenii,
aşa cum te-am obişnuit.
Mi-e dor de mare ca de-o mamă
şi-aş mai vrea, Doamne, şi câteva scoici
pentru că-mi place să le țin în poală,
ca datul meu pentru cei fără dor.
Pentru toți cunoscătorii de valuri
de vis, de voluptate
de vină.
Cineva mi-a zis că erosul înseamnă
să poți să te exprimi prin dragoste
însă eu aş dansa, eu
M-aş da în leagăne, m-aş stinge
Mi-aş ține scoicile-ntr-o fustă lungă
şi m-aş plimba aşa
Ca-n târg,
pe la fiecare trecător
să-şi aleagă, după voie
scoica preferată.
nedor
Am avut păpuşi când eram mică, tată,
Am avut multe păpuşi!
Blonde ca soarele
Roşcate-n onduleuri
Frumoase ca iubirea
Şi-au fost şi câteva cu părul aspru, vitreg
şi m-au ocrotit întotdeauna
eu ludică, ele materne
ele în gaşcă, eu
Cel mai singur copil de pe Pământ.
Şi te-aş chema, tată,
Dar e solul uscat şi zdravăn
Te-aş chema
să ne jucăm cu păpuşile care mi-au mai rămas
Te-aş chema, tată,
Dar n-ai venit niciodată
Şi-acum eu am îmbătrânit.
Aş vrea să stea Dumnezeu între noi într-o zi
La mine s-ar uita ca la o fiică
Iar la tine ar sta cu spatele,
Mi-ar mângâia obrajii Dumnezeu
iar tu ai tăcea cât pentru-o viață
Ți-aş cere, tată,
Dar eşti în pământ
şi eu am îmbătrânit.
Ți-aş cere o mână de nisip
o ploaie lungă şi caldă
şi poate o lumină.
Ți-aş cere o păpuşă, tată,
Mi-ai da?
Elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Slobozia
Leave a comment