[***], [Blocaje] și [Odă unei vârste]

***

lasă-mă pe mine să îți întind poezia pe pâine, spune mama

din instinctul de a face pentru mine ce eu am renunțat să mai fac

am cearcăne adânci și somnul nu ajută

nu am crescut între pereții ăștia și nu aveam totul la picioare

acum am dreptul la vot și pot ieși la întâlniri până după miezul nopții

care este genul tău, denisa? mă atrag cei indisponibili

vreau să îmi petrec serile în camera mea

și să colorez o lume în care copacii nu au forme atât de perfecte

oamenii au voie să greșească, iar eu nu am nevoie să demonstrez că merit

să mă simt iubită, unde nu mă simt defectă. ar fi vremea să cunoști pe cineva

dar și eu sunt cineva. cine ești tu, denisa? sunt cineva. sunt… cineva…

sunt… sunt… sunt anxioasă. mama întinde poezie pe pâine

și spune tuturor că cina este gata, veniți să vă hrăniți

dar sunt bucăți din mine, mamă, nu poți hrăni toate gurile flămânde

nu am scris suficientă poezie pentru toată lumea voastră

cine vrei să devii când crești mare, denisa?

lasă-mă să rămân copilul ce salută orice chip care îmi amintește de bunicul

lăsați-mă să rămân cine știu eu că sunt, nu vă mai turnați frustrările

în paharul meu cu lapte.

---

Blocaje

A exista nu a însemnat niciodată a trăi. Nu sunt sinonime, poate doar paralele ale aceluiași timp. Respir
aerul pe care pare că îl împrumut de la alții, în timp ce
alții trăiesc genul ăla de povești despre care eu
doar am citit. Nu sunt fericită și nu îmi plac oamenii
fericiți. Tata urlă la mine și îmi amintește că nu merit,
m-am născut într-un timp nepotrivit, nu erau pregătiți
să schimbe scutece, să își piardă nopțile
din cauza plânsului meu. Așa am ajuns să plâng astăzi
doar în interior, nimeni să nu vadă și să mă întrebe
de ce nu fac ce vreau cu viața mea, nici nu aș știi să spun
de ce nu simt că locul meu ar fi aici, doar că nu știu
de unde provin și pe urma cui să calc pentru a mă întoarce.
Liniile de sânge ce trec prin venele mele mă leagă
de generații de oameni pe care nu îi cunosc, nu știu
dacă sunt prima din gena mea cu probleme de conectare
cu propriul sine. Nu mă identific cu cine spun ei că ar trebui
să fiu, dar nici nu știu cine sunt, cine mai sunt…
Când e liniște în cer, demonii mei distrug totul. Mă urăsc
prea mult pentru asta. Și ei la fel.

---

Odă unei vârste

Nu sunt pregătită să nu mai am 22,
o vârstă pe care nu am înțeles-o la început,
toți în jurul meu urlau că sunt adult și trebuie să îmi asum
ce fac, ce nu fac, ce spun, ce gândesc și de ce tac.
Mi-au spus că nu știu prea multe și m-au acuzat de iresponsabilitate,
de freamăt de vise purtat pe sub gene,
prea tânără să înțeleg lumea lor,
prea mică să simt atât de multe.

*

Nu sunt pregătită să nu mai am 22 de vise,
curajul să nu aplec capul la orice strigare,
să am răbdare,
să las omul să fie soare pe propriul drum.
Nu m-au încurajat prea mulți să îmi găsesc calea.
Uneori am pășit prin întuneric,
nu era nimeni să mă țină de mână.
Acești 22 m-au maturizat.

*

Lovituri imprevizibile, răni nevindecate,
durerea imprimată sub forma unei hărți.
Se numesc experiențe de viață.
Prezența unora rămâne temporară,
cum și patru anotimpuri ne despart de o versiune
proprie, necunoscută,
indescifrabilă dacă nu plângem lacrimile
ce le avem de plâns pentru o viață,
dacă nu îndoliem trecutul la momentul potrivit.

*

Nu sunt pregătită să nu mai am 22,
nu cât pot să cuprind încă cerul,
să strâng toți îngerii în cor,
să ne împletim temerile în amestec de satin,
să bem vin și să ciocnim sfârșitul.

---