Bogdan-Alexandru Stănescu în dialog cu Romeo Aurelian Ilie

Stimate domn, Bogdan-Alexandru Stănescu, știu despre dumneavoastră că sunteți poet, prozator, eseist, traducător și editor. Și mai știu că excelați în fiecare dintre aceste domenii. Mărturie stă lista de premii și nominalizări la premii literare cu adevărat relevante atât din țară, cât și din străinătate, de care s-au bucurat aproape fiecare dintre cărțile dumneavoastră. În ceea ce mă privește, v-am citit doar ca poet și prozator și v-am apreciat munca de editor, atât cea din perioada în care ați coordonat Biblioteca Polirom din cadrul Editurii Polirom, cât și cea de astăzi, când coordonați colecția Anansi World Fiction, în cadrul editurii Pandora M, a Grupului Editorial Trei. Aș vrea să îmi spuneți, pentru început, în care dintre ipostazele de mai sus vă simțiți cel mai confortabil și care vă dă cele mai mari bătăi de cap, pe care desigur, le uitați imediat ce rezultatul vă validează efortul?

„Confortabil” nu pot spune că mă simt în vreuna dintre ele, cred că ideea de confort e potrivnică celei de performanță. Așa cum bine știți, meseria de scriitor nu e confortabilă din niciun punct de vedere, al muncii propriu-zise, al rezultatelor sau al bunăstării materiale. Nici cea de editor, mai ales de editor de ficțiune străină, nu e una tocmai comodă, în ciuda a ceea ce se bănuiește din afară: suntem o piață editorială foarte competitivă, traducem enorm, la secundă, avem orgolii mari și bani puțini. De aici se naște o perpetuă furtună în paharul cu apă al pieței de carte din România, un vârtej care ne atrage în licitații, lupte intestine și alte asemenea năzbâtii. Deși suntem o piață de carte minusculă, capitala noastră găzduiește două târguri „internaționale” de profil, publicul e avid după noutăți, așa că anul editorial e astfel structurat încât transpirația muncii pentru Bookfest nu s-a uscat bine, că trebuie să ne apucăm să tragem pentru Gaudeamus. La asta se adaugă subdimensionarea tuturor editurilor din România, lipsa generală de tragere de inimă când vine vorba despre muncă, și nu mai rămâne decât să vă întreb: unde vedeți „confortul”? Eu, ca director editorial, îndeplinesc sarcini care țin și de alte posturi, redactez, fac corectură, fac texte de copertă, citesc manuscrise, negociez contracte, supraveghez drumul cărții de la manuscris până la promovare, fac lansările – omologul meu din UK vă asigur că nu ar rezista nici două săptămâni într-un asemenea ritm.

La fel, dacă vorbim despre validarea efortului, vă spun că în România, aceste două domenii conexe, cel literar și cel editorial, sunt destul de ocolite de validare: lumea literară românească e una hâdă, plină de ipocrizie și invidie, iar cea editorială e o constantă hăituire a banului, care nu-ți lasă răgazul să te bucuri de cărțile pe care le publici.

Eu v-am descoperit ca poet, citind volumul anaBASis, apărut în 2014 la editura Cartea Românească. Ulterior am aflat că și primul volum de poeme avea un substrat „belicos”, iar ulterior ați mai publicat volumul de poeme Adorabilii etrusci (Charmides, 2021) și  romanul Abraxas (Polirom, 2022), ambele având temă istorică. V-aș întreba care este legătura pe care o aveți cu istoria? Este o pasiune din copilărie sau a survenit pe parcurs?

Mă văd nevoit să vă contrazic. Nici Adorabilii etrusci, nici Abraxas nu au o temă istorică propriu-zisă. Cât despre primele două volume de poeme, acolo stratul „istoric” nu era mai mult decât un peisaj în care puteam angrena vocea în jocuri de înstrăinare. În Adorabilii etruscii, etruscii sunt toate ipostazele acestei voci, trecute de vârsta de 40 de ani, care încearcă să-și identifice straturile arheologice cuprinse în această vârstă. Vorbind despre o civilizație dispărută, despre a cărei bogăție, splendoare și lux cunoaștem relatări mai mult sau mai puțin credibile, paralela cu tinerețea se impune, cred, de la sine. Cât despre Abraxas, partea cea mai „istorică” cred că este cea a copilăriei personajului principal, în Bucureștiul anilor ‘80-‘90: episoadele de delir „istoric” sunt pure fantezii, niște jam-sessions literare. Unul dintre ele descrie un București al viitorului, scufundat sub ape. Asta ar fi istoria pe invers, ca pură proiecție, din păcate nu departe de linia de demarcație dintre distopie și verosimil.

Sunt un cititor pasionat de istorie, încă din copilărie, o pasiune care nu e altceva decât o prelungire a pasiunii pentru mitologie, basme și legende. Nu știu exact când am trecut de la Alexandru Mitru la Herodot, dar tranziția a fost foarte lină. Cred că nici n-am conștientizat că e un gen „relativ” diferit de text. Deloc diferit, în vine să spun acum. Am câteva rafturi de cărți de istorie, sunt pasiunea mea secretă la care recurg atunci când simt excesul de text literar, ceea ce se întâmplă destul de des, având în vedere că sunt perioade în care, ca editor, citesc mii de pagini de literatură într-o săptămână.

Un detaliu mai puțin cunoscut din C.V.-ul dumneavoastră este acela că din anul 2012 sunteți doctor în literatură cu o teză despre un poet român aproape cu desăvârșire uitat: Emil Botta. Cum de v-ați oprit asupra acestuia? Ce v-a determinat să îi dedicați o teză de doctorat și, de asemenea, de ce nu ați publicat încă teza? Ar putea fi o modalitate de a-l scoate din uitare pe acest poet pe nedrept lăsat în umbră.

Pe Emil Botta l-am „întâlnit” întâmplător, în anul I de facultate, când scotoceam prin anticariatul de la Litere după nu știu ce volum de teoria literaturii, iar anticarul, un tip straniu și foarte citit, mi-a zis să las prostiile și să citesc ceva diferit. Mi-a dat cadou volumul Un dor fără sațiu și asta a fost: am rămas prins pe viață. Am tot amânat publicarea tezei pentru că se cere revăzută înainte, iar eu am întotdeauna un plan orgolios de două cărți în plan, poezie, proză, eseu și timpul mi-e destul de limitat, după cum am încercat să schițez. Dar la un moment dat se va întâmpla și publicarea asta, deși am mari îndoieli că o teză de doctorat va scoate un poet uitat din umbra uitării.

Aș vrea să vorbim puțin despre intuiția de traducător și editor, întrucât, în calitate de coordonator atât al colecției Biblioteca Polirom, cât și al colecției Anansi World Fiction ați tradus sau editat cinci din ultimii șapte autori distinși cu premiul Nobel pentru Literatură: Kazuo Ishiguro, Olga Tokarczuk, Louise Glück, Annie Ernaux și Jon Fosse, bineînțeles, înainte de a primi mult râvnita distincție. Ca o glumă, nu v-au suspectat încă confrații de blat cu Academia Suedeză?! Și revenind la partea serioasă a întrebării, cum ați reușit această performanță?

Fiecare scriitor care intră în portofoliul unei edituri își are propria poveste. În primul rând, trebuie să existe o afinitate între editor și opera autorului. Dacă publici doar ca să împuști leul și premiul, mi-e teamă că o faci degeaba. Dar, haideți să fim onești: Kazuo Ishiguro era deja publicat de Polirom când m-am angajat eu acolo, în 2005: dacă am vreun merit, e acela de a-l fi păstrat în portofoliu, de a-i publica absolut toată opera și de a avea grijă să nu iasă niciodată „din print”. Olga Tokarczuk fusese publicată de Polirom înaintea erei noastre, în defuncta colecție A Treia Europă, după care renunțaseră la ea. Am meritul de a o fi readus la vatră. Pe Louise Glück am luat-o imediat după anunțarea premiului: traduceam deja de ani buni din ea, a fost o confirmare a gustului și una dintre cele mai frumoase experiențe de traducător. Annie Ernaux fusese publicată de Pandora M cu mulți ani în urmă, iarăși, meritul poate fi acela de „redescoperitor”. Cât despre Jon Fosse, când am pledat pentru includerea lui în portofoliu, vă asigur că cele două cuvinte, „Premiul Nobel”, nu au fost pronunțate. „Mare scriitor”, însă, da.

Dacă scopul tău este să construiești o colecție de literatură de mare calitate, atunci vei căuta în permanență marii scriitori. Dacă ai o bază solidă de asemenea mari scriitori, nu ai cum să „ratezi” marile premii. Asta ar fi varianta cea mai cinică și pragmatică de răspuns.

Am ajuns și la ultima întrebare, cum îmi place mie să-i spun, cea clișeu: ce se mai întâmplă în laboratorul literar al scriitorului Bogdan-Alexadru Stănescu? Aveți vreun proiect editorial aproape finalizat pe care să-l anunțăm deja cu titlu de avanpremieră?

Da, sunt pe ultima sută de metri cu un nou roman, Soarele negru, care sper să apară în toamna acestui an. Scriu și un poem epic amplu, intitulat deocamdată Pasiphae. Viața și opera. Și, bineînțeles, eseurile din Observator cultural, despre marii eseiști ai secolului trecut, vor fi reunite într-o carte, sunt scrise pentru a alcătui o carte.

Domnule Bogdan – Alexandru Stănescu, a fost o adevărată plăcere să stăm de vorbă. Am aflat lucruri foarte interesante și sunt sigur că și cititorii revistei Planeta Babel le vor considera ca atare. Personal, vă urez multă putere de muncă pentru a duce la bun sfârșit toate aceste proiecte minunate! În încheiere, dacă doriți să transmiteți și un salut sau un gând cititorilor noștri, vă rog să o faceți.

Sper că nu am fost prea sumbru, prea „bleak”. Vă mulțumesc pentru întrebări.

Cu siguranță ați fost foarte profi. Și eu vă mulțumesc foarte mult pentru răspunsuri!


Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *