[Botezul], [Port ochii bunicii, sânii bunicii și toanele ei], [La o nimf[], [Eu, sora mea și alte înmormântări] și [Partenera mea, indiscutabil moartă]
Botezul
la ștrand toate femeile sunt frumoase. toate au picioarele dezvelite. și ce este mai frumos decât un picior în fața căruia să te închini? eu mă îmbrac de obicei în haine preoțești și tămâi apa din care vor bea toți. stau în bazinul-fântână ca într-un cufăr de zestre. un cufăr glisat pe umflăturile din dosul palmei, cu fierbințeala lor de vreascuri neajunse cenușă. femei dezvelite se unduiesc în ritmul cădelniței mele. majoritatea au puncte de celulită așa că le pun să bată toaca peste ele. și ele, cu nurii lor, stau în soare ca-ntr-un ulcior de calcar și mușchi. departe sunt străzile cu prune ale oltenilor. femeile bat toaca și-și acoperă câte o vânătaie bine adăpostită. eu stau zgribulită lângă apă, văruind grele găleți, stau ascunsă în bazin și lacrimile, și fumul înecăcios mă fac umilă. e ziua întâi în calendar. nu se mănâncă carne, dar se vede peste tot. ziua asta cu cerceii de tuș îmi cațără durerea în oase.
spovedește-te, fiică, îmi spune mama. chiar ea a uitat de Dumnezeu și trage cu praștia după oameni.
eu rămân în genunchi, uitându-mă la trupurile bronzate și citesc de pe o foaie păcatele mele. Dumnezeu își acoperă gura cu un căscat.
voi auzi departe iertarea. spinarea mea hohotind înfundat spre goliciunea fără de care locul meu din bazin, desigur, s-ar rupe.
Iartă-mă, Doamne! zic, punându-mi căștile la urechi și scufundându-mă sub alt nume, în apă.
Port ochii bunicii, sânii bunicii și toanele ei
în cortegiul funerar al bunicii erau oameni de la oraș. îmbrăcați toți sobru, dar cu pantofi cu toc. roșii. pentru că bunica mea a purtat mereu roșu. pe buze și-n tocuri. și uite și acum este la fel. încadrată-n alai. am dat-o cu cremă înainte pe fața rece și perfect întinsă. bunica a fost Femeie. cu capoade de zanana, papuci cu puf și parfum cu pompiță. și cremă. întinsă pe față, coate și genunchi. bunica nu a stat în genunchi decât o singură dată. și o dată a și crezut în Dumnezeu. atunci când a murit tata și în cinstea morții lui. era crunt blestemul ei și cred că ăsta a fost și singurul blestem pe care Dumnezeu a pus ștampila „aprobat”.
bunica mea a început să poarte după moartea soțului ei decorațiile lui. când i se îngreuna pieptul și furoul cădea de pe umăr, le prindea și în bradul de iarnă, cu lumânări cu clești și artificii aprinse cu chibritul. nu avea multe poze. puținele poze despre iubire erau prinse cu ace de sigurață pe-o sârmă ca niște bucățele de ziar ce din senin ajung să orbească.
dacă mama mea este radioactivă, bunica a fost și mai și. ea a inventat mitul Zburătorului. când bunicul alerga după criminali, o clonă a lui ajungea cu fâlfâit de aripi în balconul de la etajul șapte.
s-au iubit mult dânșii, atât de mult încât când se certau, spărgeau bomboniera din cristal primită la nuntă. după aceea o lipeau cu lacrimi. bomboniera aceea am moștenit-o eu și am pus-o într-un sac. eu nu am plâns niciodată după soțul meu. niciodată. așa că nu vedeam de ce ar fi ajuns bomboniera un cuib de cioburi.
atunci când mă doare depărtarea, aș vrea să fiu o floare galbenă pe mormântul bunicii. pe care eu le-am sădit și le-am udat cu șampanie. așa mai bea și bunica. din când în când. câteodată aș crește lângă un loc de joacă, la tobogane. unde bunica mă aștepta. dar iarna ar fi mai grea, da… iarna m-aș strădui să nu devin din gheață. ea adora oamenii calzi.
câteodată mama îi aduce un preot la mormânt să o tămâie. dar bunica nu a fost niciodată tămâiată. mereu a băut cu băgare de seamă. când simte preotul, sunt sigură că bunica se întoarce cu fața în jos. ei nu i-au trebuit alți bărbați, iar pentru această femeie, niciun bărbat nu a contat. cu atât mai mult unul cu barbă. ea este femeie în casa ei, în coșciugul ei, în inima mea grea. port ochii bunicii, sânii bunicii și toanele ei.
bunică, mă iartă
îmi ești ca o toartă…
La o nimfă
fratele meu are coșuri mari pe frunte și bărbie. de cele mai multe ori are și toane și cel mai mult a început să vorbească sub ton. m-am gândit că la vârsta lui aceste ieșiri violente din decor au cauze. am vrut să merg cu el la mimișor, blonda planturoasă de la 10, dar tranzacțiile ei sunt cu cardul. eu nu mai am un card bun. s-a magnetizat la fel ca relația cu fratele meu. aproape că nu mai este validă. fratele meu ascultă muzică tare, țipă la mama, nu îi este dor de tatăl nostru mort, dar sunt sigură că a săpat adânc sub pat, unde își ține revistele porno, și și-a pus durerea în cutia cu fursecuri primită de la moș crăciun. despre toanele fratelui meu l-am întrebat pe nea doru care este mai mereu înconjurat de fofârlici și dilimandroase. el mi-a zis să-l duc la nimfe. da. stătea el așa, în pijama cu garoafa galbenă la rever și fularul din mătase la gât. bea câte o gură de țuică din foi de dafin, cu piper și îmi spunea nazal:
– nimfele, ah, nimfele, sunt cele mai bune stewardese către cer! ele îți pun centura de castitate sub cheie și deschid lacăte cu sexul lor umed. du-l la nimfe! a mai zis scuturându-și un chichirizol de pe butonii din alamă.
așa că l-am pregătit pe fratele meu, i-am cumpărat lenjerie de firmă de la turcii de pe trendyol și l-am luat la nimfe. locuiau toate în mahalaua veseliei, printre noroaie grațioase și porți din lemnul rămas din crunta iarnă trecută. geamurile lor din celofan fâlfâiau ca aripile de fluture. un miros de animal proaspăt ucis acum o săptămână venea dispre balta cu stufăriș în care apunea soarele. ce tablou minunat! am gândit. fratele meu stătea cu pieptul înainte gata de asalt. asaltul era amânat de întuneric și de faptul că nu exista nici o sonerie la care să sun. lângă un lighean cu trandafiri japonezi am găsit o talangă. așa că am luat-o și am început să cădelnițez cu ea în jurul casei. deja obosisem, picioarele cu dresuri din mătase și dungă de catifea începuseră să mi se umfle în pantofii cu toc foarte înalt. așa de înalt că mi-am pus mâna streașină la ochi să-l caut pe fratele meu. o nimfă în furou de poliester ieșise afară. avea ochii mari, sufletul mare și umerii mici.
– doamna vă așteaptă, a zis.
fratele meu se micșorase parcă, nervii care îl transformaseră într-o trâmbiță ascuțită dârdâiau în nămol. ei au intrat, eu am așteptat. nici un zgomot, nici un geamăt, nici un urlet de câine flămând. doar fratele meu care a ieșit plângând. l-am înfășurat în batistă și nu l-am întrebat nimic.
el însă recita ca o litanie: și are ochii mei și zâmbetul beteag și brațe cunoscute, și are ochii mei și zâmbetul beteag și brațe cunoscute și are ochii mei și zâmbetul beteag și brațe cunoscute:
oh, mamă!
Eu, sora mea și alte înmormântări
poza aceasta este de dinaintea mironei, sora mea ce cu greu s-a născut ca să fie încontinuu bolnavă. am fotografiat-o când își atârna speranța într-un puf suflat cu un geamăt în perete. apoi a lipit urechea de tencuiala scorojită să mă audă pe mine cum fac declarații de război iubitului meu. cel mai mult o durea când îmi băgam în gură pietre. și le mușcam până la sânge ca să îmi intre oratoria în carne. despre sora mea, medicii spuneau că nu va vorbi, că asta de la febră vine și de la injecții cu compot de gutui de pe dulapul bunicii. făcuse un fel de alergie la puful lor auriu. de aceea o și fotografiam. pentru că se albea, se albea, se decolora ca praful și pulberea puse alături de patul ei greu în flacoane din sticlă cu etichete albăstrui. și eu am băut din acele prafuri. de poftă. și am amuțit o săptămână. nu mai puteam face declarații de război iubitului meu, dar ne puteam învârti în cerc, el cu palma grea, eu cu un cuțit cu lama groasă. și ne puteam atinge așa, ca din întâmplare. o dată, chiar de două ori. apoi el a zăcut în spital și eu am cântat după gratii, sonete. ca prietenul meu care știa istoria acestei specii literare, dar și cum se jucau mâțele până crăpau, cu smotoceii, în casa lui Ion Creangă. da, poate că nu știți, dar asta se taxează. în capitala țării noastre costă treizeci. de sutimi.
vorbind cu dumneavoastră, am uitat de sora mea care a murit. nu prima, este adevărat, dar după al nouălea frate, a murit. și am purtat șosete negre cu această ocazie, am făcut o oală mare cu colivă și sarmale. le-am fiert împreună. ortodox și tradițional. tatălui meu mereu i-au plăcut bufeturile și bolnavii cu perfuzii la butonieră. spunea că în spitale trebuie să fii șic. la înmormântare, și mai și. de aceea a și murit într-o prăpastie. pentru ca să fie bine cosmetizat capul său crăpat.
eu mi-am prins lacrimile cu cureaua peste uniforma de la serviciu și am întreținut atmosfera cu vreascuri. la toate înmormântările. doar la tata a cântat Șeicaru, „Ruga pentru părinți”. tot timpul. de pe un CD de la prietenul meu Popescu. eu l-am rugat să-l imprime. doar pe acest cântec. mereu. mereu. mereu.
„doamne, fă-i nemuritori
pe părinții care mor”
căci altfel sora mea n-ar fi existat, ascultat și murit.
Partenera mea, indiscutabil moartă
mătușa mea Nanette era ca o poză alb-negru. trăia colorat, dar visa bicolor. unghiile lungi și roșii, ascuțite pe inimi de bărbați civilizați, unghiile acelea cu dansul lor, împlinind în vârf degetele de un alb translucid, osos, aproape descărnat, știau multe.
mătușa Nanette câștigase bani din săruturi. îi învăța pe colegii ei cum se gustă cu limba buzele celuilalt, cum poți face dragoste cu gura celuilalt într-un du-te-vino amețitor ca o rotire a unui derviș dintr-o țară păgână.
era firavă și încolăcită pe țigara lungă, ieșită din portțigaretul de chihlimbar, mirosea a tămâie și pere coapte, a iarbă de sânziene și ambră, cu părul lung și negru, cu ochii mari și negri, cu sânii rotunzi, deschiși spre guri în așteptare, cu aureole mari și arămii, necenzurate de hamuri neprietenoase, cu cochilia ei ascunsă pe care eu, la cei treisprezece ani, mi-o închipuiam o scoică plină, cu irizații de perlă. îmi luam ochii în palmă și mi-i mutam între picioare, fotografiind. oare mătușa Nanette avea aceeași culoare trandafirie? și mă înfioram în gândul meu de neatinsă încă de alte mâini. doar degetelor mele le porunceam fapte de care când îmi reveneam din amețeală, mă rușinam.
mătușa Nanette a putrezit la vârsta doamnei Bovary. bucată cu bucată, de parcă toată era un șantier cu constructori care lucrau românește, prost și pe bani puțini. ea care fusese praful de mică strălucind ca după o explozie solară, devenise șarpele casei, putea fi apucat din greșeală în mână și un miros de stărv perfect, cu colțuri nerotunjite îți inunda nările, dar nu te făcea să vomiți, ci te trimitea mai adânc, încât sumedenie de puncte negre pe retină îți aminteau de o mireasă îndoliată. roitul ei era hoitul ei. mătușa Nanette a ținut negrul aproape de la altar, unde nu a fost părăsită ca în melodrame, ci, mai mult, își încleștase pumnul ei mic în inima incoloră a logodnicului blazat, storcând-o, fără vreun folos. ea nu a iubit niciodată la fără frecvență, iar frecvența împreunărilor lor, deși impresionantă, nu o acoperea cu suflet niciodată. și doar îi știa gustul amărui. de aceea de multe ori îi punea scorțișoară în cafea.
mătușa Nanette avea mintea voluptoasă, unde zeci, sute, mii de țâțâni își ieșeau din scoaterile lor, avea coloana din cioburi de paiete pisate. astfel încât în zilele impare fără căldură, apă caldă și lumină, puteai scrie pagini întregi la adăpostul ei.
mătușa Nanette înota prin amurg, devorându-l. se trezea la miezul nopții într-o chiuvetă cu stele și le mânca, hămesită, până ieșea putregaiul la suprafață. îl răzuia cu lingurița de argint, pas cu pas. agăța zurgălăi de fire de iarbă puse la presat, încât când un tir uriaș trecea pe stradă, se transforma în colind biblioteca ei. îi curgeau lacrimi din sâni atunci și și le sorbea pentru a nu face mizerie pe parchetul lucios.
a murit dansând.
eu i-am zâmbit din coșciug acestei amante putrede de feminitate, partenera mea indiscutabil moartă,
mătușa Nanette.
Imaginea reprezentativă: Unsplash
Leave a comment