[Calul meu], [Cu Pablo Picasso după sticle de plastic] și [Eu de Dumnezee nu mă feresc!]
Calul meu
azi, sub copacul topit de ninsoare am visat un cal cu ochii de zaruri. ochii i se roteau parcă aruncați de un jucător profesionist, bărbat cu blazon în cazinouri cochete. calul câștiga priviri verzi și premii în iarbă. cuconeturi cu blănuri de vizon și pană după ureche, strânsă într-o perlă de la bunicile lor, foste amante de prinți, se plimbau prin fața calului și îl mângâiau pe crupă. multe dintre ele își lingeau buzele și se aplecau sub burta calului să privească imensități de care ele erau private. eu m-am împrietenit cu calul. sorbeam amândoi dintr-o sticlă cu vin, gros, uleios, ce ne colorase buzele în negru. și-mi povestea despre domnii de departe, despre spade și sulițe lungi, de platoșe așezate pe capete încoronate pe banii poporului, dar mai ales de scuturi îmi povestea. el avea sarcina stabilită prin consiliul local al primăriei. să care cât mai multe scuturi. mai ales în dinți.
– uite, doamna mea, îmi arăta calul, așa am rămas știrb. dar doamna mea, am dat în judecată pe Suleyman Magnificul și uite, după atâția ani îmi vor pune dinți din aur. tocmai ce au topit un coif și niște brățări și s-au hotărât ca eu să mă calific a beneficia de asemenea artefacte. da, doamna mea, te vei urca apoi în șaua mea și ne vom plimba mai ales noaptea pentru că este mai liniște. când nu mai zărim cărarea, voi deschide gura. ca farurile vor lumina dinții mei. dumneata va trebui să împrumuți însă zarurile de la domnii cu blazon, să le rotești în gură pentru a alunga jivinele și să nu porți haine. un coif și o platoșă. restul acoperit cu bucăți de iarbă și cireșe la urechi, pe buze, pe sfârcuri și degete. asta dacă ni se face foame, doamna mea. oricum, totul va părea alb, căci plecăm pe ceață, iar carnea dumneavoastră e albă. vreau să vă duc la stăpânul meu care cu siguranță va cădea în genunchi în fața nurilor dumneavoastră. dar să nu-i vorbiți, pentru că el este orgolios și dumneavoastră tare bine vorbiți. știu că aveți timpanul făcut din pieliță de ou. veți juca surd, veți juca mut. și sigur veți ajunge stăpâna palatului. a stăpânului și cel mai mult, a mea. noi vom fi frați de cruce
și lăsați poemul lui Nichita, că nu aveam dinții chiar atât de mari. dar faza cu meteoriții m-a încărcat enorm. și cu bănuiala că aș fi un cal nibelung. și acum, când mă uit la domnia voastră, mă gândesc să îndeplinesc două dorințe – a mea și a domnului Nichita. dumneavoastră, cu iarbă toată sunteți acoperită și maestrul parcă dorea ca acel cal nibelung să îl pască. dumneavoastră ce spuneți, doamna mea?
– niciodată n-am fost mai iarbă, ah, Doamne, i-am spus
întinzându-mă cu fața la răsărit, așteptând
calul meu timp
calul meu drum
calul meu speranță
calul meu cu aur din străbuni
ce vrea să mă pască, ah, Doamne!
Cu Pablo Picasso după sticle de plastic
am plecat împreună cu Pablo Picasso în căutare de sticle de plastic. aveam nevoie pentru a ne cumpăra două pensule, o culoare, o pânză cât mai mică și un stilou cu mină de pix. pe spatele tabloului îmi voi putea și eu scrie poezia. și nu am făcut această călătorie doar pentru motive pecuniare. am făcut-o pentru a salva planeta. sună batjocoritor și chiar așa este. știu, studii, studii, studii… poluare, infestarea apelor dezintegrarea în ani și ani. dar uite că noi doi avem orizonturi foarte mici… eu o pânză micuță, el o pânză micuță. și ne interesează banii. monedele. bancnotele. acum depinde de cât poate căra cârca mea și a lui Picasso. oricum, a trebuit să fac lucruri pentru a-l convinge. a trebuit să-i fac o curte cu pampoane. tocmai își făcea o tocană cu ceapă multă, ceapă pe care, în parte o punea și în poemele lui. pentru cine nu știe, Picasso știa să și scrie. A, B, C, D etc. Apoi am alergat desculță, în botine, pe acoperișurile caselor până am ajuns la casa lui, unde mi-am pus un sombrero enorm și i-am cântat o serenadă. Câinele lui preferat m-a mușcat plin de încântare. poate așa îmi va dezveli genunchiul până la os și voi fi mai atractivă pentru Picasso. Îmi va propune să-i servesc de model pentru a putea surprinde mai bine lacrima sau paloarea sau forma gurii mele, cu colțuri coborâte, a tristețe. m-am îmbrăcat în roz și mi-am pus o chitie de clovn ca să fie familiarizat cu personajul.
și când l-oi fi convins, vom merge amândoi ca cei mai buni și incomozi (unul pentru celălalt) camarazi de plimbare. tăcerile noastre nu vor comunica, așa cum iarna nu se aud triluri, doar lătratul câinelui din curte care poate opri chiar și un orgasm. noi doi nu vom avea orgasm, asta pentru că eu mi-am ales un bărbat care putea să fie preot sau călugăr, iar el o balerină. bine, chiar partenerii noștri de dorințe carnale ar fi putut avea asemenea porniri, unul cu celălalt. și în drumul nostru ne întâlnim cu două doamne foarte tinere, Edith Piaf și Simone, prietena celei dintâi, cântând. muzica lovește cu ciocanul un aisberg de tăceri. muzica este destin dizolvat. în fond, destinul este un fel de instinct. instinctul animal al conștiinței. și am luat cu noi și femeile cântărețe. sticlele de plastic se adunau în sacii de plastic, saci pe care la plecarea de la supermarket, plini cu bani, îi vom arunca într-un lac plin cu broaște. nu suport broaștele. mie îmi plac șerpii de mătase. lui Picasso îi plac amantele și copiii din flori. îi iubește pe toți, îi despică pe toți pe pânzele lui minunate, apoi îi aruncă din suflet în lacul cu șerpii mei de mătase. unele s-au sinucis în urma unor asemenea încercări. este greu să iei masa cu soția, să locuiești peste drum de amantă, dar, cel puțin, poți aduna toate sticlele aruncate de cele două familii, certificate de creier și penis, ambele minunate, ambele încordate, ale lui Picasso.
plimbarea asta probabil nu va avea final, dar pământul, acest extraterestru de vise, ne va fotografia aplecându-ne după plastice, un grup minunat: Pablo Picasso, Edith Piaf, Simone și, într-un colț mic, sub o masă albă, pătată de Caragiale,
eu.
Eu de Dumnezee nu mă feresc!
femeia aceasta fără puncte cardinale își ascuțea privirea frântă de gheață și un crivăț alb în furie de inimă se pornea împotriva privitorului. de ce aruncăm în neant strălucirea ochilor când întâlnim o minune? de ce nu o fixăm de peretele ei de platină, de ce nu ne operăm pe cord și nu o introducem cu o mână fierbinte între pereții aburinzi ai capătului pieptului? jucăm șotron cu un rest de ciob scos din suflet, negru și opac, după ce l-am pictat cu cărbune la ora de desen a tuturor toanelor. atunci femeia își scoate mănușile de cal întinse până la cot și mâna albă o dă spre sărutare sfântă. în fundal se aud cântece din anvon și liturghia neagră de sub sumbra barbă a călugărului ademenit de mireni stă să înceapă. sfintele daruri sunt carnea și sângele tău de Dumnezee. ele torturează semnul de întrebare din care țipătul dintâi s-a născut. de sub trena lungă a rochiei de Dumnezee se văd genunchii unei perechi la spovedania dintâi. între ei apar precupețe vânzând fructe uscate, frunze ofilite și documente false. nu se așteaptă vreo împărtășanie și se sărută pe ascuns, necununați. Dumnezeea zâmbește în colțul gurii și macină cu dinții ascuțiți de pietrele raiului, blesteme nerostite. pretenția de iubire, cu sânii grei și flasci, vine pe scândura scenei bătând toaca. toți credincioșii aplaudă cu pumnii închiși, cu ochii închiși, cu gura închisă. este un vacarm condensat într-o cămăruță cu rafturi și gavanoase din copilăria în care în roluri secundare Olguțe, Monici și Dănuți îi spulberă lui Călinescu ironia despre Metaforel. de ce? pentru că nimic nu este mai frumos decât copilăria, iar femeia fără puncte cardinale, Dumnezeea, o știa prea bine. da, această pată curată tăiată-n felii din care gura mea culege doar lumina, este zarzărul Teodoreanului în grădina Ghetsimani. precum copilăria, de aici a fost luată spre crucificare Dumnezeea mea după ce se scăldase în pârâul Kidron.
și tot drumul Golgotei, oamenii îmbrăcați în geci de piele cu ținte, țintuiesc cu pietre sânul dezvelit al sfintei femei și cu scandări scandaloase o însoțesc. de undeva, de departe, din spatele cortinei se aude sacadat Personal Jesus. soldați din trupele unui popor fără istorie râd trăgând de sfori, crucea. Dumnezeea saltă ochii în piroane și sângerează abundent. sulițele o înghiontesc în coaste, în timp ce naște un bărbat din una dintre ele, spre amintirea femeii în timp ce Ea se ridică la ceruri sub ochii mulțimilor. lumea se sfarmă, lumea tremură, lumea albește.
eu plâng, mă tângui și strig –
de Dumnezee nu mă feresc!
Imaginea reprezentativă: Ole Kloth
Leave a comment