Cămașa roșie
Povestirea lui Weinberg a continuat la cină în micul separeu din restaurantul ales de Davide. Acum, privit mai de aproape, Weinberg îi părea mai bătrân și mai obosit decât de dimineață, mișcările îi erau rigide și relativ greoaie, iar cutele frunții și cele din jurul ochilor se dovedeau a fi ceva mai adânci și mai dese. L-a urmărit cum și-a rezemat bastonul într-un colț al separeului, fără să se aplece, aproape împingându-l cu o mișcare ce ar fi putut trece drept neglijență și, cum a ajuns în dreptul mesei, și-a lăsat toată greutatea corpului să cadă dintr-odată pe scaunul căptușit cu pluș, părea că scaunul era prea scund pentru el sau, cine știe, poate că era doar un gest de abandon, o renunțare temporară la etichetă sub apăsarea emoției, a oboselii sau a istorisirii ce urma. Dar toate astea erau doar în mintea lui Davide Martinelli, căci Weinberg și-a continuat povestirea nestingherit.
— V-am pomenit despre filiala din Verona, am reușit până la urmă s-o deschid cu niște costuri uriașe, de altfel banca mea, una de talie foarte mică, avea înainte de povestea asta a noastră doar trei filiale mari și late: două la Paris și una la Bordeaux. La acest loc mă refeream atunci când v-am spus că ne-am mai întâlnit. La banca din Verona.
Aveați zece ani și ați întredeschis dinspre anticameră ușa biroului meu.
Imaginea ochilor acelora mari și întrebători din crăpătura ușii m-a urmărit de atunci toată viața, aș putea spune că m-a bântuit chiar și n-am uitat niciodată expresia lor de teamă, vinovăție, neputință, furie sau poate toate astea la un loc.
Căci ce poate fi în mintea unui copil care își surprinde mama într-o îmbrățișare pătimașă? Sărutând un străin. Am alergat spre anticameră, mai întâi Fausta, apoi eu, și când am ajuns v-am găsit lungit fără cunoștință pe covor în mijlocul unei crize, pe mine unul treaba asta m-a speriat de moarte, corpul vă devenise rigid și sălta spasmodic ca la o electrocutare, iar mușchii erau toți încleștați și tari ca piatra. Fausta nu și-a pierdut cumpătul, știa deja din episoade anterioare cum evoluează lucrurile și ce are de făcut. V-am cărat cu dificultate până pe canapea, nu din cauza greutății, ci mai ales din precauție, poate că nu aveam motive, dar îmi era cumplit de teamă să nu agravez situația. Slavă cerului, ați deschis ochii după câteva minute, dar cu excepția feței, rigiditatea nu dispăruse. Însă foarte straniu, repetați ca un ecou vorbele Faustei, am citit mult după aceea că repetiția asta era de fapt un simptom.
— Davide, sunt aici, dragul meu. Să nu-ți fie teamă.
— Sunt aici, dragul meu, să nu-ți fie teamă… să nu-ți fie teamă… să nu-ți fie teamă…
Ambulanța a întârziat exasperant, trecuseră mai mult de 30 de minute, însă din fericire atunci când au sosit vă reveniserăți deja pe deplin. În timp ce medicul vă examina, Fausta a venit până aproape de mine și m-a tras deoparte. Mi-a mai spus doar atât:
— E ultima oară când ne vedem, Serge. Te rog să nu mă cauți! În niciun fel! Nu știu ce anume a fost chestia asta dintre noi, dar acum s-a sfârșit! Pentru totdeauna! Adio, Serge!
Aș fi vrut să fi fost ceva mai înțelept înainte să ajung… să ajungem în punctul acela, dar ce-aș putea să mai spun astăzi și aici în apărarea mea, am venit să mărturisesc, am venit ca la o spovedanie și știu că părerile de rău nu sunt de ajuns, că nimic n-o să mai poată îndrepta pașii greșiți, dar, cu siguranță, a-i face rău Faustei sau fiului ei era ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit vreodată.
După aceea, Weinberg a tăcut. Pentru că aștepta o încuviințare, o confirmare că vorbele i-au fost auzite și acceptate, dar și pentru că ospătarul lipise gheridonul de masă și curăța acum tacticos dorada în sare comandată ceva mai devreme.
Era efectul vorbelor lui? Nu știa, dar observase din nou o umbră străbătând fața lui Davide. Parcă mai întunecată decât i se păruse dimineață și mai prelungă.
Fragment din romanul Cămașa roșie, în curs de apariție la editura Letras.
Leave a comment