[când construieşti o pӑdure, te aştepţi sӑ se dӑrâme]

(Ioana Lavinia)

când construieşti o pӑdure, te aştepţi sӑ se dӑrâme

în lucruri care sӑ îţi fie cu adevӑrat de folos

dezamӑgirea s-a aplecat peste noi

şi ne-a şoptit cӑ are o inimӑ scobitӑ

de care încearcӑ sӑ se desprindӑ

ne-au rӑmas orificiile neumplute încӑ

            nimeni nu se face bine mai târziu decât mine

şi staţiile de tramvai încӑrcate neutru

cu veşti proaste & ambiţii fӑrâmiţate

complexe inepuizabile

blocate între pumni de indiferenţӑ

fragilitatea & revolta sunt sacii

pe care îi iei cu tine, vei lua

            t o t u l,

respiraţia ta se va neutraliza

aburii de pe geamurile taxiurilor

spaţiile incandescente dintre douӑ pustietӑţi

solidaritatea ratatӑ

între un lung şir de intenţii

au fost acolo

asta e tot ce conteazӑ & tot ce rӑmâne

vor fi ale tale

şi nu o sӑ le priveşti niciodatӑ

sunt bula de aer care pocneşte

lângӑ inima ta

atât de încet

încât îţi strânge oxigenul în punguţe de plastic

fӑrӑ sӑ îţi dai seama

şi te mângâie

oamenii sunt mai mari decât mine,

îşi acoperӑ casele cu coji subţiri şi luminoase de fericire

o utopie strӑlucitoare la marginea cӑreia se topeşte

ultimul gram de realitate al lumii.

---