Câteva obsesii germane
Am plecat de la Frankfurt și mi-au rămas deschise câteva teme. Una este despre ceea ce am numit Fenomenul Grimm,apoi este cea despreȘcoala de la Frankfurt, în special despre Habermas (fascinant și la 90 de ani, pe care i-a împlinit în 2019, când a fost invitat la Universitatea Goethe să conferențieze, impresionată și deja iconică poziția lui ușor aplecată peste pupitru, părul alb complet, ca un penaj bogat, gesturile cu palma deschisă când ridica ochii din hârtii și fixa ager pe deasupra ochelarilor, acolada cu brațul drept dus în dreptul frunții), iar alta, cea despre Bettina von Armin (cu sau fără Goethe – identificat în mintea mea cu orașul Frankfurt, căruia îi spun în secret Goethe-am-Main; anticipez și spun că e ceva interesant și cu coincidențele astea care mă urmăresc, frumusețea vine din faptul că Goethe a voiajat în Sicilia, se întâmplă să trebuiască să plecăm peste puțin timp în Sicilia, deci e ca și când ne vom revedea acolo în scurt timp).
Ceea ce numesc Fenomenul Grimm are de-a face cu efectul global copleșitor al poveștilor culese de frații Grimm, dar și cu prelucrarea „distorsionată” pe care au întreprins-o renumiții lingviști și folcloriști germani. M-a preocupat procesul complicat de adunare, sortare și mai ales de prelucrare a poveștilor cuprinse în volumul Kinder und Hausmaerchen din 1814/5, problema culegerii și a receptării, acest dublu distorsionat efect Grimm, cum i-am zis. M-au intrigat datele, am fost pe urmele lor, la Universitatea Goethe, la Hanau și la Universitatea Philipps din Marburg, și încă rămân nedumerită de dubla imagine a contribuției lor; pe de o parte, efortul academic (contribuții importante la identificarea legilor fonetice, la dicționare etc.), pe de alta, ușurința glisării, în cazul culegerii de povești, către o atitudine îngăduitoare, laxă, dacă nu altcumva (îmi sunt simpatici, le înțeleg eforturile, dar, hm). În 1806, Clemens Brentano, care le era prieten (și care alcătuise deja împreună cu Achim von Arnim, culegerea Des Knaben Wunderhorn, o antologie de poezii și povești populare germane) le solicită să le continue munca de culegere de folclor. Era elanul epocii romantice, venit din nevoia de identificare a unui specific național, dorință stimulată de independența teritoriilor nou-apărute odată cu prăbușirea Imperiului Roman de Apus. Brentano le-a explicat fraților Iacob și Wilhelm că a culege folclor înseamnă să meargă din sat în sat și să stea de vorbă cu sătenii – croitori, fierari, păstori și cine s-o mai nimeri, neapărat oameni din păturile de jos – și să-i asculte cum spun povești, dar fraților nu le-a ieșit treaba asta, oamenii nu stau la povești cu una-două și mai ales nu cu oricine. Erau tineri de tot, Iacob avea 20 și Wilhelm, 19, se grăbeau să-ți țină promisiunea, așa că li s-a părut o idee bună să-și roage sora mai mică, Lotte, să îi ajute. Lotte frecventa un salon burghez, în care se adunau tinere din clasa de mijloc, în timp ce probabil lucrau la gherghef țineau un fel de cerc de lectură sau cenaclu literar, era de bonton, printre ele se afla Marie Hassenpflug (al cărei frate, Ludwig, era căsătorit cu Charlotte, cea mai mică dintre surorile Grimm), mare povestașă, dar și alte patru surori Hassenpflug, apoi Gretchen Wild și sora ei, Dorothea Wild (care îi va deveni soție lui Wilhelm Grimm). Așa că lui Lotte i-a venit destul de firesc să le ceară, în numele fraților ei și pentru a-i sprijini, să spună povești. Ba, ca să meargă mai repede, chiar să le scrie. Așa au ajuns la frații noștri povești ca „Scufița Roșie”, „Haensel și Gretel”, „Rumpelstilzchen”, „Frumoasa din pădurea adormită”, „Albă-ca-Zăpada”, ce mai, le-a plăcut, numai fetele Wild au contribuit cu peste treizeci de povești. Numai că e o problemă: nu era chiar folclor. Nu numai că „informatorii” nu erau adecvați, căci fetele erau de familie bună, educate, citeau și scriau, vorba-aia, erau departe de a spune povești auzite în popor, sau dacă da, acestea erau din folclorul trecut prin rădăcinile franțuzești ale unora dintre ele, care nu erau străine nici de poveștile culese de Charles Perrault. Maniera în care sunt scrise le trădează experiența de cititoare, iar unora chiar educația (hughenotă). Cea mai mare contribuție o are Dorothea Viehmann, multe altele au venit de la un sergent veteran, Johann Friedrich Krause, despre care se știe că a pus pe hârtie, cu mâna lui, tot felul de povești, anecdote, legende, chiar ghicitori. Prima ediție a culegerii fraților Grimm, cea din 1812, are scopuri academice și numeroase lămuriri filologice și adnotări. La ediția următoare din 1815, frații Grimm decid să nu mai descrie amănunțit sursele poveștilor, ci menționează doar că „au fost adunate din tradiția orală, până și Dorothea Viehmann e numită succint „o țărancă”. Tot pentru ediția asta, revizuiesc textele poveștilor, se hotărăsc să le orienteze către publicul larg. Pentru contribuțiile și comentariile academice vor alcătui volume separate de comentarii și adnotări specifice. Dar culegerea de povești se adresează altui public. Așa că intervin asupra textelor și din culegerea asta de povești, le scurtează, elimină pasajele erotice (scot, de pildă, scena de amor dintre Rapunzel-Sălățica și tânărul care urca la ea pe părul făcut scară), modifică altele (nu se cuvine ca o mamă bună să-și trimită copiii în pădure, o să punem o mamă vitregă, mamele trebuie să rămână pure în dragostea către copii), broscoiul transformat în prinț era în versiunea inițial izbit de perete, nu sărutat, iar mama Cenușăresei nu era vitregă inițial, dar cum să rămână o astfel de mamă în poveste? Pasajele sângeroase au fost eliminate, chiar dacă unele se păstrează, imaginează-ți că vor fi fost, dacă povești ca „Povestea ienupărului” (cumplită, cumplită) sau de „Child of Mary” o, Doamne, au rămas. Oricum, Grimm au specificat în ediția din 1814/5 că aceasta se adresează adulților pentru a fi de ajutor în creșterea copiilor.
Și noi, toată omenirea, am luat-o în serios.
Apoi ar fi Habermas și chestia aia cu importanța comunicării în sfera publică, comunicarea activă sau cum să înțelegi că ești într-adevăr liber să comunici atunci când nu există coerciție, când nu vrei să impui punctul de vedere, când într-o dezbatere ești obligat să renunți când nu ai argumente care să reziste, „der zwanglose Zwang der besseren Arguments”, că limbajul ne-a fost dat să-l folosim pentru a fi realmente în legătură unii cu alții, sfera publică e ceea ce a apărut când burghezia, odată cu Revoluția Franceză, s-a manifestat, întâi în saloane, ca vorbind în numele celor mulți, și-atunci Habermas a redefinit sfera publică, ca ea să funcționeze și să-și respecte numele, trebuie să includă toate vocile, căci toți sunt egali și liberi să se manifeste, ceea ce azi numim minorități de toate felurile, cu alte cuvinte, în secolul nostru, politic vorbind, sfera publică trebuie să fie un loc în care să nimeni să nu fie spectator politic, ci participant la sfera publică, prin comunicare activă, cu rațiune, prin consens, să se priceapă unii pe alții.
Despre Bettina las pe altă dată, cu Bettina nu te joci așa, la final de capitol.
Din volumul Un ochi afară și altul înăuntru.
Leave a comment