Cealaltă parte a orașului, Angelo Mitchievici

(Monica Tonea)

Am citit Cartea orașelor – volum coordonat de Andreea Răsuceanu și apărut la editura Humanitas în 2021 – cu interes și multă curiozitate. Prin vocile distincte ale scriitorilor, unele dintre ele apreciate de mine și cu alte ocazii, autorii ne propun să vizităm cu alți ochi regiuni mai mult sau mai puțin cunoscute prezentate succint sau nu, prin prisma experiențelor protagoniștilor. În mod firesc, textele s-au așezat în mintea mea într-o ierarhie concepută de o nevoie de relaționare cu locurile și, în cazul de față, de identificare cu trecutul. Afinitățile avute pentru vreun scriitor sau altul au fost secundare în acest context.

În mod subiectiv, am simțit o fuziune cu textul Cealaltă parte a orașului, aflat sub semnătura lui Angelo Mitchievici. Relația asta tip love-hate vizavi de oraș e mai veche, acum a fost readusă în față prin proza din carte. Mi s-a părut că în subtext, pe lângă istoria vie a regiunii care se deterioreză sub marca timpului, autorul imputează lipsa de fuziune om-oraș, edil-oraș, mai degrabă. Am făcut un pic de research și-am descoperit că anumite straturi care alcătuiesc orașul Constanța (în calitatea lui indiscutabilă de capitală dobrogeană, cu portul ca deschidere înspre alte orizonturi) sunt un subiect oarecum dureros pentru scriitor. E grozav cât de mult coincid părerile noastre despre urbe, deși fiecare din noi venim cu propriul bagaj senzorial.

E bine de știut de la bun început, în Cartea orașelor nu vom găsi un ghid turistic, nu orașul e subiectul, ci omul, urbea este doar ambianța în care se desfășoară întâmplările prin care trec protagoniștii, e fundamentul pe care se dezvoltă drama, fiecare oraș descris în volum este deopotrivă viață, iubire, plecare, revenire, căutare, despărțire, moarte, toate astea pe fundal mai mult sau mai puțin rarefiat al localității.

Angelo Mitchievici scrie cu o nostalgie incredibilă despre Constanța, cu un atașament care denotă un devotament nemaipomenit și datorită lui am revenit asupra ideii că rădăcinile omului se înfig în pământul pe care calcă, se hrănesc cu aerul pe care-l respiră și el devine una cu locul indiferent de originea lui. Fiecare frază e marcată de o decrepitudine nemăsurată. Textul întreg se situează la limita decadentismului. Personal, am simțit multă revoltă în rândurile astea. Deteriorarea unei istorii e subiectul central în textul Cealaltă parte a orașului și am credința că autorul asistă cu neputință la apăsătorul statut al urbei aflată în decădere. Cercetările mele au dat peste un interviu mai vechi dintr-un ziar local, ISE (Info Sud Est) și acolo Mitchievici spunea: „Înclin să cred că administrația nu a fost niciodată în mod real interesată de cultura dobrogeană, prefer să nu detaliez o situație dureroasă pentru mine, mai ales că lucrurile sunt cunoscute. Vă mai amintiți de librăria Eminescu? Într-o zi am văzut-o transformându-se într-un magazin de pantofi. […] Trebuie să existe o viziune mai amplă și o înțelegere mai profundă asupra a ceea ce înseamnă urbanitatea pe lângă pub-uri, carnavaluri și petreceri bunga-bunga. Nu poți deveni o capitală culturală a Europei cu manele și circ.”

Mitchievici s-a identificat cu orașul suficient de mult cât să-i vadă nucleul care mocnește sub ochii nepăsători ai funcționarilor responsabili. Dar mai mult de atât, reușeste să zugrăvească o dragoste imensă pentru oraș, lucru care atenuează din discofortul resimțit vizavi de căderea în derizoriu. În ceea ce privește evoluția prozei, mi s-a părut interesant că Angelo Mitchievici a recurs la un truc stilistic abil și a stabilit un traseu prin două locuri distincte: lacul Techirgiol din Eforie Sud (cu abandonul ablsolut în care se regăsește localitatea) și centrul vechi al Constanței (o zbatere în dezolare a celui mai frumos cartier constănțean, dezvoltat în bordura mării, lângă portul turistic, ca un memento al vremurilor apuse).

Nu mi-a plăcut niciodată Eforie, deși admit că ar fi avut un potențial uriaș să fie o stațiune balneară în toată regula, datorită așezării ei geografice și elementelor excepționale care o compun: de o parte lacul sărat Techirgiol, cu vegetația specifică, și de cealaltă parte golful și marea. Cu toate astea, din Cealaltă parte a orașului, aflăm de la bun început că nimic nu se întâmplă acolo, decorul, localnicii, plajele, comerțurile, arterele sunt ancorate într-un timp apus, sunt anchilozate, aflate descompunere, totuși, scăldate într-o lumină ireală, care îndulcește vizualul. Toate lucrurile devin prezent, oricât de multă delăsare se resimte în ele,  și sunt infiltrate sub pielea trecătorului ca niște vițe subțiri, greu de smuls.

„Nu se întâmplă nimic, nu există nici un rost, nici un viitor, o liniște deplină locuiește parcă dintotdeauna aici, adusă de pe un alt tărâm.”

Tristețe și decrepitudine sunt două cuvinte recurente în text. Cu riscul de a mă repeta, amintesc că este o abordare asumată a lui Mitchievici, iar aceste trăsături vor fi și laitmotivul interpretării mele. Alături de neliniștea atotcuprinzătoare care străbate toată proza, de paragina la care asistăm neputincioși, apare și caria care-l obsedează pe autor până la alienare („marginea cariată” de lângă lacul Techirgiol, „dantura stricată” a vânzătorului de bilete de la cinematograful din sat, transbordarea psihologică către mamă, mama care „și-a pierdut dantura din cauza unei paradontoze”, figură maternă care acum „seamnă cu o broască țestoasă”). Mi se pare extraordinară personificarea: Constanța ca o carie, o carie neglijată de multe decenii de însuși aceia care ar fi trebuit să o trateze, să o prelucreze, să o întrețină și să o iubească.

Protagonistul își exprimă nostalgia prin intermediul pașilor care-l poartă în lung și-n latul Eforiei Sud, ca, până la urmă, să aibă viziunea a două imagini vechi, proiectate în prezent: el, copil, alături de mama sa. Îi vede, îi simte, îi caută, îi confundă, tânjește spre o intersectare absurdă prin parcul care delimitează localitatea de lac.

„Avea sentimentul că i-ar fi putut urmări pe el copil și pe mama lui așa cum era atunci, că ceea ce-i despărțea nu erau neapărat ani, ci un mic avans, câțiva zeci de metri pe care, dacă ar fi grăbit ritmul, i-ar fi putut acoperi și ajunge astfel din urmă.”

Însă e conștient că există „o graniță pe care nu o puteau traversa”, așadar, se resemnează și-i observă de la distanță, prin lumina filtrată de crengile copacilor. Lumina e al treilea element care însoțește textul pe tot parcursul lui, ca un ambient necesar domolirii unui dor, și îmbracă decorul în nuanțe blânde, aurii. Iar aleile din parc sunt înfățișate cu rolul de a identifica trăiri vechi, cu nădejdea că va cădea cumva la pace cu trecutul.

În a doua parte a prozei, graba îl mână pe protagonist să plece în cealaltă parte a orașului, căci avea ceva de rezolvat, o găselniță extraordinară a scriitorului de a prezenta urbea în întregime printr-o tehnică simplă: deplasarea personajului prin spațiul dat – o trecere textuală prin oraș, ca să-i evidențieze decăderea printr-o tehnică simplă, dar încărcată de profunzimi. De cum ajunge pe străzile binecunoscute mie, din centrul vechi al Constanței, mă lăfăi într-un extaz aproape sufocant, fiindcă aici intervine relația despre care vorbeam la început, de dragoste și ură vizavi de locul care m-a definit vreme de douăzeci de ani, cu intermitențe după ce-am început facultatea la București, însă la fel de semnificative, fiindcă revenirile mele către Constanța au fost mereu pline de sentimente contradictorii.

Într-un fel, protagonistul din Cealaltă parte a orașului sunt eu, la fel de bine cum poate fi oricine care are conexiuni adânci cu orașul muribund, murdar și trist, câteodată pustiu, mistuit de aerul dens din mahalalele grecești, armenești, evreiești, turcești, tătărești, mărginit de portul unde cobori pe alei lăturalnice. Am avut iarăși ocazia să mă perind prin orașul natal, printre coșmelii scorojite, am aflat soarta vechiului far genovez, am încercat să dau sens lucrurilor prin prisma trăirilor acestul personaj melancolic, am căutat experiențe vechi, am respins, ca pe vremuri prezentul în favoarea unui viitor incert, m-am lăsat condusă de adversitatea care isca să crească de la o perindare la alta. Această revenire senzorială, eterică îl macină și pe narator.

Povestea lui, redată cu iscusință de Mitchievici, m-a împins la limita dezolării, autorul

are o forță teribilă în a-ți înfățișa urbea în toată plenitudinea ei, așa cum unii scriitori știu să-ți descrie moartea, el reușește să-ți descrie decăderea. Chiar dacă nu ai multe amănunte despre oraș, să privești minaretul Moscheii, să stai la capătul străzii Zambaccian, în buza falezei, să contempli rămășitețe vilei Șuțu, să-i vezi balcoanele roase de indolența localnicilor, să-i studiezi piatra mâncată de vreme, să-i închipui imaginea veche, răsfrântă în mare, este un privilegiu și, deopotrivă, o vrajă indusă, căci autorul știe să desfete ochiul și spiritul întru totul.

 „Cândva marea se așternea la poalele vechiului palat, izbindu-se de stânci, loc unde aștepta o barcă să-l poarte pe solitarul locuitor prin vraja nopții către locul unde se invesc ispititoarele sirene.”

Angelo Mitchievici punctează cu excelență trăsăturile puternice de caracter, în speță, obiectivele remarcabile ale unui oraș : hotelul Intim, abandonat, moscheea sau geamia, bazilica Sf. Anton, Casa cu Lei, statuia poetului din piață, casa Tache Manicatide, străzile terminate brusc deasupra mării: dr. Aristide Karazalis, Callatis, Sulmona, edificiile memorabile ca teatrul Elpis, biserica grecească, aleile lăturalnice dispre Mircea cel Bătrân cu stradela Vântului care „se strecoară prin sorbul ei nevăzut în timp” (timpul – a patra latură, dacă nu cumva cea mai edificatoare a textului de față), Cazino-ul, ca o fantomă, o relicvă a ceea ce-a fost odinioară, cu sălile Art-Nouveau în care și eu am petrecut într-o adolescență diafană, presărată de particule fine de nostalgie. De fapt, în Cealaltă parte a orașului, toate amănuntele sunt presărate de o „tristețe inefabilă”, de o „urâțenie misterioasă”, de „exceremente și urină”, de „neliniște”, de „promiscuitate”. Un oras în ruină, „un bazar de emoții”, lipsit de iubire și protecție, totuși încărcat de taine revărsate direct din trecutul lui glorios. Sentimente neîmpărtășite, căci naratorul nu pare că își găsește interlocutorul potrivit, după cum deducem din text: „I-ar plăcea să descopere toate aceste lucruri cu cineva, să aibă ocazia de a auzi vorbindu-se de lucruri vechi, de oameni vechi, de timpuri vechi, să stea la o masă pe o terasă și să privească lumea trecând printre rotocoalele fumului de țigară cum o făceau bunicii înainte, măsurând timpul printre genele lor…” Ceea ce mă face să mă întreb dacă naratorul ar fi dispus să le destăinuie într-un tête-à-tête, fiindcă tare mult mă ispitește gândul să-l descos, să-i aflu tainele care s-au pitit după metafore și încărcături stilistice. Poate în acest mod voi afla, de pildă, de ce a fost obligată madam Conciotti să-și vândă sufletul? Care sunt ramificațiile legăturii dintre mamă și copilul ei cu această doamnă învăluită în misterul Levantului? Mama care-i deschide practic drumul în Eforie, în jurul căreia copilul de altădată își construia un cuib – „ iar mișcările lui o înconjoară într-un ghem nevăzut, o înfășoară așa cum o pasăre își face cuibul”. Iar cuibul reapare ca structură sufletească odată cu străbaterea vechilor mahalale din oraș.

După imaginea detaliată a Constanței, are ocazia să se contureze, ca un intermediar, portretul domnului Conciotti, la casa căruia protagonistul face un popas. Domnul Conciotti e un decrepit și el, martor al unei lumi apuse, pe care naratorul ar dori s-o descâlcească. Întâlnirea cu bătrânul și invitația la cafea declanșează esența textului: o nevoie exacerbată de a da sens lucrurilor, de a descifra ițele vieții de dinainte, a copilăriei petrecute prin locurile deja bătătorite. Brusc, ambianța devine „convivială”, „domestică”, cât să-l determine să-și dea ghes trăirilor și, mai ales, să dea curs amintirilor să se intaureze fără grija că avea să-l înghită trecutul ca o gaură neagră. Omul ăsta este unica legătură cu madam Conciotti, acum răposată, care, pe vremuri, într-un decor de-un oriental sublim, în salonul în care-i primea pe el și pe mama lui,  unde-i îmbia cu bunătățuri și melancolii: apă rece, cafele, dulcețuri de smochine sau portocale, rahat turcesc și fistic prăjit. Femeia asta cu o istorie aparte și sânge amestecat, ghicitoare în cafea, frecventată de lumea bună a epocii, deținea la degetul mic taine de nepătruns ale vizitatorilor ei. Copilul fusese iremediabil vrăjit de gesturile ei îmbietoare, iar acum, la vreme adultă, caută o reconectare, iar demersul de-a investiga întâmplările care avuseseră loc cu ani în urmă se dezvăluie ca o necesitate. Legătura lui cu madam Conciotti este indescifrabilă, femeia le permisese accesul în mediul ei luxuriant datorită existenței lui, nu a mamei, iar ghicitul în cafea a avut, pesemne, niște repercusiuni nedorite, căci, sub imboldul unei intuiții de netăgăduit, mama s-a desprins numaidecât de mahalaua constănțeană, de ghicitoarea care pusese ochii pe copil și de această amenințătoare ambianță. Precauția maternă a primat, dar demersul ăsta n-a rămas fără repercusiuni, devenit adult, naratorul își dorește o conciliere cu evenimentele vechi, disimulate de mister. Avem aici o dimensiune a timpului vastă, curpinzătoare și, de ce nu, înspăimântătoare, iar această femeie defunctă reprezintă punctul cheie al legăturii copilului cu mama sa. Deznodământ la care, însă, nu vom asista.

Drumul spre sine e mai întotdeauna sinuos, iar aici nu există nicio rezolvare imediată, persistă însă sentimentul că, într-un final, protagonistul a ajuns la un soi de pace cu el însuși și cu trecutul lui. Oricum, în strădania lui de regăsire, dă peste tot felul de obstacole care-i îngreunează avansarea. Aceste detalii se oglindesc în frazele meșteșugite, pe care unii le găsesc greoaie, molatice, statice și înecăcioase, dar pe asta mizează Mitchievici: abundența semantică care incită o oarece rezistență în rândul unora dintre cititori, fiindcă textul este încărcat de metafore și descrieri generatoare de o întreagă paletă de emoții, culori și miresme. Angelo Mitchievici nu a dat greș deloc, a lăsat urbea să vibreze sub ochii noștri, chiar dacă pulsiunile sunt ale unui oraș în decădere și devine, în schimb, un popas populat de trăiri și doruri, de o explorare asiduă a ceea ce-a fost și nu mai este, căci despre asta e vorba în Cartea Orașelor: orașul ca sursă generatoare de neliniști, înfiorări, lipsuri, pierderi, voluptăți.

---