Che sarà
(Cătălina Steriu)
E începutul primăverii și marea e o pătură bleumarin. Se confundă cu cerul, de care o delimitează doar o linie trasată cu rigla. Câteva puncte luminoase încep să-și facă apariția, ca niște lumânări aruncate pe ici, pe colo, de o mână invizibilă. Îi simt degetele lui Adrian căutându-le pe ale mele. Rămânem îmbrățișați pe plajă în timp ce seara înghite încet-încet decorul. Am parcurs aproape șase sute de kilometri pentru a ne bucura de mare în afara sezonului estival. Am condus toată ziua pe coastă și am ajuns la Eforie, pentru a vedea valurile gigantice. Mă ridic, scutur nisipul ascuns în pliurile rochiei mele albastre și mă îndrept spre mașină. Adrian mă urmează.
– Mă întreb de ce i se spune Marea Neagră, îmi zice, căscând.
Se întinde și mâinile îi ating plafonul, în timp picioarele i se afundă în podea. Își reglează scaunul mai pe spate și se cuibărește în el.
Ne îndepărtăm deja, dar încă o văd în dreapta. Negrul a înlocuit bleumarinul și pe suprafața ei sunt presărate picături de lună. Un tunel îmi răpește brutal priveliștea. Mașina alunecă în măruntaiele lui betonate ca o sanie trasă de cai. Graffitiuri multicolore și mesaje naționaliste se succed în viteză. Adrian sforăie, cu capul înclinat, gura deschisă și genunchiul proptit în schimbătorul de viteze. Îmi trec mâna prin părul lui și apoi îl mângâi pe obraz. Tresare, ca pentru a se scutura de toropeala care plutește în aer, și bolborosește câteva cuvinte.
Deschide geamul și lasă să pătrundă valuri de aer proaspăt amestecat cu miros marin și flori de cireș.
– Aoleu, cineva vrea să sară în fața mașinii, strig deodată și apăs violent pedala de frână. Vezi și tu silueta aia?
– Aurora, calmează-te, e doar umbra unui copac proiectată pe șosea.
Îmi dau seama rapid că are dreptate.
– Îți amintești când eram pe Autostrada Soarelui și le-am întâlnit pe alea două călugărițe? îmi spune cu un aer amuzat. Și când am oprit mașina ne-au explicat că s-au rătăcit. Mi s-a părut incredibil. Cum adică să te rătăcești pe autostradă?
Fac eforturi să-i răspund, dar nu reușesc să articulez decât un „da” anemic.
– Auzi, mai bine ne oprim puțin, ok?
– Bine, facem pauză în maximum zece minute, îi spun.
Autostrada se întinde ca o planșă de desen pe care alunecă liniar o pensulă. În față, o masă de nori negri înghite luna, asemenea unor bancnote ce acoperă o monedă. Piciorul mi se afundă ca plumbul în pedala de accelerație. Copacii de pe margine se succed din ce în ce mai repede. Moțăi ținându-mă de volan ca de un colac salvator. „Che sarà che sarà che sarà?/ Che sarà della mia vita chi lo sa?”, aud dintr-odată melodia celor de la Ricchi e Poveri, după ce Adrian dă drumul la radio. Tresar și mă uit în bord: 180 de kilometri pe oră. Apăs ușor frâna și ascult vocile copilăriei noastre. Mă văd cu walkmanul primit cadou de la bunica, cumpărat din economiile ei și oferit ca pe o comoară prețioasă. Îl port cu mine, sunt cu o prietenă la noi în cartier și îi dau s-asculte Ricchi e Poveri. Libertatea se amestecă cu părul meu când dansez pe ritmuri italiene.
Mașina începe să trepideze, ies brusc din starea de somnolență și nu înțeleg ce se întâmplă. Simt mâna lui Adrian apucând volanul cu putere. Apăs pe frână fără milă și lupta pentru supraviețuire începe.
Imaginea reprezentativă: Thomas Kinto
Leave a comment