Cheia pentru Fosse e la Eckhart

Ca să mă apropii de scriitura lui Jon Fosse, am făcut un ocol prin secolele XIII, XIV, la învățăturile lui Johannes Eckhart von Hochheim. Nu am făcut exces de zel, Fosse însuși îl menționează pe Meister Eckhart în legătură cu starea necesară în procesul creației.

Fără a se reduce la ele, proza lui Jon Fosse se poate suprapune, în multe dintre elementele sale, de la ritm la simboluri, peste învățăturile lui Eckhart. Într-o atît de mare măsură încît pare că a avut în intenție o transpunere sau o alegorie ficțională a acestora. În orice caz, cred că celui familiarizat cu mistica eckhartiană îi este foarte dificil să nu citească cărțile (în esență, una singură) lui Fosse ca pe o prelungire sau o aplicație a acesteia. Mie mi-a fost imposibil să nu fac această apropiere. Mai mult, mi se pare că e, dacă nu singura lectură posibilă, atunci cea mai grăitoare și de la sine clarificatoare. Nu exclud să fie doar un joc al minții mele, cu scrierile lui Meister Eckhart m-am întîlnit încă din anii facultății, iar cu duhul său, coincidență sau nu, în călătoria de acum cîteva săptămîni la Erfurt.

Cu învățăturile lui Eckhart în minte, scriitura lui Fosse își justifică luxurianța, logica internă și ritmul, pînă și punctuația și chiar repetițiile sau reluările, ambiguitățile și suprapunerile. Cu „șablonul” misticii lui Eckhart la îndemînă, punctele trasate de proza lui Fosse se unesc într-un desen perfect coerent și în logica modelului originar pe care îl slujește. Mă tem că în absența însoțirii cu Meister Eckhart, lumea cărții lui Fosse (și viziunea lui asupra lumii) se refuză în înțelesul său profund sau iese la lumină incongruent și „mișcat” sau plictisitor și redundant. Luminat de lanternele lui Eckhart, drumul lui Fosse e ușor de străbătut.

Pentru mine ele au venit, în ani, din predici, versuri și din Cartea consolării divine sau prin mijlocirea lui Manly. P. Hall, Bernard McGinn și Rudolf Steiner. Le-am trecut aici pe cele care mi s-au părut esențiale:

1. Dumnezeu este în tot și, deși ne așteaptă la ușă, este greu de perceput și de aceea și de definit. E dincolo de înțelegerea noastră (In dem Begin / ho uber sin – Granum Sinapis), e capacitatea infinită, e dincolo de lucruri și de aceea niciunul, nimicul. Omul nu e echipat corespunzător pentru a-l pricepe pe Dumnezeu (esența, adevărul), pentru că nu îl vede direct (nu se uită la el cum se uită la o vacă și știe că e vacă), nu știe să facă diferența între ce primește de la omul exterior din sine și de la omul interior din sine (cel care îi oferă capacitatea de a se apropia de esență), de aceea trebuie să deprindă calea, metoda. Să devină una cu nimicul. (sink al min icht in gottes nicht – Granum Sinapis).

2. Calea presupune o dezvoltare graduală, iar aceasta se bazează pe o renunțare treptată la dorințe, ambiții, orgolii etc. (la lumea profană, mercantilă, materială – ca în parabola templului din care sînt izgoniți negustorii).

Individul dă importanță unor aspecte ale vieții, care nu au relevanță, de fapt, ca profesia, poziția, dorințele etc., iar acestea îl îndepărtează de adevăr. Va trebui să renunțe la ele, produc orbiri și piedici, îi țin conștiința captivă, sînt false libertăți. Cu alte cuvinte (și cum crede M. Hall), cel care spune Eu am fost creat ca să domin lumea, în fapt, va domina doar alte obiecte ale dorinței; la fel, cel care spune Voi avea bunăstare, căci bunăstarea e doar o falsă idee despre ce înseamnă „a avea”; absorbit de acestea, omul nu va putea obține identificarea cu principiul divin (care este și propria sa natură, Eigenschaft). Ca atare, trebuie să ignore aceste constructe mentale, nu sînt importante, cum nu sînt, în esență, nici mamă, tată, soț și soție, termeni pentru legăturile noastre, cărora le dăm importanță exagerată. Singura relație importantă și proprie (eigene) e cu divinul (cu care alcătuim o singură entitate). Aceasta este esența (și se află dincolo de toate cele cunoscute).

3. Există două tipuri de timp. Unul al omului, a ceea ce percepe el, cu trecut, prezent, viitor, cu zile, luni, ani; altul, al eternității, al creației perpetue, în care nu există diferențiere temporală. Creația este un proces continuu, se petrece dintotdeauna și, deopotrivă, are loc acum. Spiritul creează continuu, iar omul trebuie să observe acest proces, să ajungă să știe că există un acum imediat și un acum etern, că eternitatea e acum și că o interpretează cu ce are la îndemână (ore, luni, ani). Nu există un anume timp în care Dumnezeu creează, nu există timp în care Dumnezeu să nu creeze, eternul se întinde către toate momentele. Creația din Geneză este un proces continuu, primul capitol din Geneză are loc acum, omul se mișcă nu din trecut spre viitor, ci dintr-un acum la altul. Dumnezeu dă lumii pe fiul său în mod continuu, acum și veacul vecilor (Vom innersten Grunde wo der Vater dein Sohn im innersten Grunde gebiert da hat diese Natur ein hinein schweben).

Relația dintre om și univers este mereu la fel, toate creaturile se nasc cu această capacitate infinită (de iluminare), acest înlăuntru iluminat e parte din realitatea eternă (nu a fost creat). E ca o răbufnire a divinului (Ebullitio). Nu numai cei care iau parte la pelerinaje, inițieri și revelații au capacitatea de a simți iluminarea, noi toți o avem, aici și acum, e lumina care ne însoțește mereu, nu apare și nici nu dispare, e parte din a fi.

(Dar dacă e așa, de ce nu sîntem toți conștienți de aceasta? Pentru că ce ne oferă percepția noastră senzorială, amintirile, noțiunile reprezintă un bagaj inutil, un ghiveci în care se amestecă termeni, cunoștințe, atitudini etc., ca turta de noroi pe care o fac copiii și apoi își imaginează că o și mănîncă, crede Hall.)

Trebuie să ne golim de toate acestea care ne împiedică să vedem esența, dumnezeirea. Tot ce am perceput și învățat trebuie uitat pentru a obține starea de liniște profundă. Curățat de toate vanitățile și orgoliile (să nu fie paharul murdar care pervertește gustul vinului), recăpătîndu-și puritatea (wirt als ein kint, wirt toup, wird blint / fii copil, fii surd și orb – Granum Sinapis), omul va fi în stare să perceapă pe Dumnezeu și divinul (Gott, Gottheit), esența a tot, din care omul e parte.

Poate fi un proces care să presupună încercare și eroare, întîlniri cu îngerul sau călătorii inițiatice, revelații sau inițiere în mistere, fără ca acestea să fie obligatorii. Experimentarea treptată e soluția, drumul cel bun va aduce din ce în ce mai puțină tensiune și din ce în ce mai multă liniște. În timp, se obține pacea (sau înțelepțirea – stare care nu se numește așa, pentru că în acest stadiu nu mai e nevoie de termeni de calificare, în plus, oamenii ar intra în competiție, fiecare și-ar dori să devină mai înțelept decît celălalt, iar asta ar fi în contradicție cu natura divină).

4. Călătoria către esență este căutarea liniștii (das ewige Wort wird nur in der Stille laut). A nemanifestării (dem ruhigen Geist ist alles moeglich). Iar aceasta este prin suflet. Acesta permite legătura cu substanța divină (wo die Seele ist da ist Gott und wo Gott ist da ist die Seele). Sufletul este sursa liniștii și a luminii. (Dar sufletul nu trebuie confundat cu psihicul sau cu viața emoțională a omului. Emoții, impulsuri de mărire, orgoliu, amintiri, obsesii, ambiții etc. trebuie uitate sau ignorate, altminteri, este ca o casă bîntuită sau ca o pubelă încărcată. Balastul amintirilor trebuie descărcat. Numai golit și curățat, sufletul poate face punte cu divinul.

Meditația în singurătate și contemplarea aduc treptat liniștea. Neliniștea și îngrijorarea arată că drumul nu e bun. Cel ce simte dulceață și ușurare și-a găsit drumul, natura și deopotrivă identificarea cu divinul. Liniștea percepută aici e pacea eternă (are corespondent în parabola lacului imens ale cărui margini nu pot fi văzute și în a cărui oglindă omul se vede pe sine). Liniștea absolută e ca a doua naștere (Exitus – Uzganc și Reditus – Inganc). Unitatea cu toți cei iubiți (in dieser Liebe in der Gott sich selber liebt in der liebt er die ganze Welt).

Să nu ne temem. Să înțelegem că sîntem aici venind din locul în care vom ajunge.

Cu cheia lui Eckhart în mînă, scriitura lui Jon Fosse e coerentă și ușor de înțeles. Pune în (altfel de) cuvinte tot ce a asimilat (și pare că a făcut-o temeinic) din învățăturile lui Eckhart. Viața personajelor sale este o concretizare a acestui proces de înțelegere a esenței, a adevărului, o ficționalizare a modelului mistic oferit de Eckhardt, oglinda lui imagistic-textuală. E ca și cînd personajele lui Fosse pun în practică și duc mai departe calea și învățătura călugărului dominican.

De la titluri la personaje și la situațiile în care acestea se găsesc, totul este temă cu variațiuni. Cei doi Asle, diferiți și totuși unul, precum și ambiguitatea voită a situării lor spun eckhardtian că în timpul etern nu există trecut, prezent sau viitor, ci un acum etern, un imediat în care Creatorul creează continuu, sufletul, în esența lui, este locul de întâlnire cu tot ce există, sinele este Creatorul, dar și cu tot ce există, deci și celălalt. Aceeași idee explică și faptul că, în preajma Crăciunului, Asle preferă să se gîndească și să vorbească simplu despre cei doi tineri care s-au iubit (să-i amintească de iubirea dintre el și Ales) și apoi au făcut un copil, la femeia care l-a născut într-un staul, alături de bărbatul care o iubea și care nu era tatăl copilului, o spune cu naturalețe și simplitate, repetă că preferă să se gîndească la această scenă și apoi vede lumina din jurul copilului abia născut, apoi pe cea mare de afară a stelei lui, apoi pe cea a magilor etc., Asle vede scena asta pentru că (Fosse știe de la Eckhart că) totul e acum, se creează și se recreează la nesfîrșit, omul e parte din creație, din substanța lumii, nașterea lui Iisus are loc în fiecare moment, într-un acum etern. 

Voi dobîndi înțelegerea adevărului dacă uit tot ce am învățat, pare să (tran)spună Asle, cînd ține să îi relateze lui Asleik că nu a învățat nimic la școală, că nu l-au interesat matematica, scrisul, cititul, ci doar să picteze. La fel trebuie înțeles și că o face cu liniște și fără patos, reluînd la nesfîrșit aceeași temă a crucii. Eckhardt ne sfătuia să fim umili, să renunțăm la vanitate sau orgoliu, iar Asle pictorul se comportă ca un discipol eckhartian (printre altele, nu semnează tablourile, nici măcar pe spate, și nici măcar cu prenumele, de pildă).

Știe că renunțarea treptată la tot ce cunoaște face parte din procesul de apropiere de esență, de pacea divină. Și că poate ajunge la aceasta prin experiențe felurite, prin încercare și eroare, prin întîlniri cu monștri cu felurite chipuri, prin greșeala de a avea obsesii, orgolii, tentații. Știe că este pe drumul cel bun cînd zgomotul neliniștii se reduce, de aceea caută liniștea, iar pentru aceasta, postește, tace, se roagă. Știe și că vine sprijin de la îngeri păzitori, iar acesta poate fi Asleik, îl vede în lumina holului în acest fel și se gîndește că este lumina unui înger. 

Postul, contemplarea, renunțarea sînt căi eckhartiene. Asle nu ține la sărbătoarea de Crăciun, declină invitația lui Asleik, va sta acasă să picteze și spune că va posti, că așa își găsește liniștea ș.cl., iar și iar (rolul repetițiilor este major, iar parataxa susține ideea de demers, cale).

Apoi, Asle pictează și pentru că vede lumina, o lumină invizibilă, o lumină despre care nu știe dacă vine de la copilul născut în hambar sau poate de la steaua lui, zice că nu știe, o repetă, dar știe că din întunericul cel mai negru vine strălucirea cea mai intensă (în întuneric omul găsește lumina, spune Eckhart).

Pentru a dovedi și că relațiile sînt doar niște convenții sau neimportante, că și această lecție a fost înțeleasă, unele personaje există generic ca Sora, Fiica, Fiul etc., cum și unele obiecte există tot generic sau categorial.

Asle (divizat sau multiplat prin alte voci din carte) pare să fie pe drumul bun (sub lumina eckhartiană) către liniștea finală. Vorbește în termeni eckhartieni, cînd spune că oamenii nu-l pot înțelege pe Dumnezeu, că nu e niciun lucru și deci nimicul, că fără Dumnezeu nu există nimic. În dialogul dintre Asle și Asleik (cel necredincios, dar perfect potrivit rolului de fericit în duh) se așază întrebările și nedumeririle, ca piese din puzzle-ul care trebuie compus pentru înțelegerea ultimă. 

Punct cu punct, învățăturile lui Eckhart își găsesc locul și rostul în scriitura lui Fosse, aproape programatic. Riguros, de parcă ar fi corespondentul ficțional(izat) al misticii eckhartiene. Prin această ordine mistico-poetică și metaforică, universul lui Fosse se arată poate mai interesant și mai convingător.

Dar și prin faptul că umple spațiile libere lăsate de călugărul dominican. Ce nu detaliază Eckhardt – cum exact, minut de minut, zi de iz, pas cu pas, renunțare sau acceptare, să atingem starea de iluminare, de experiență mistică – pare să spună și să facă (sau să tacă) personajele lui Fosse. Își trăiesc viața în căutare. Fiecare personaj (și toate ca Unul) își caută sinele propriu, liniștea și acceptarea a tot ce există, dar și renunțarea la amintiri, legături emoționale; fiecare experimentează în mod propriu liniștea, drumul, oglindirea unuia în celălalt pînă la identificarea (confundarea) unuia cu celălalt. Fiecare conștientizează futilitatea cotidianului, dar și a amintirilor, a sărbătorilor, a întîlnirilor sau a propriei existențe. Asle are experiența liniștii și a liniștirii prin gesturi repetitive, prin post, contemplare și rugăciune.

Viața fiecărui personaj este, pe rînd, expresia unui anume stadiu al acestei deveniri, al unei anumite atitudini în procesul de înțelegere și acceptare, dar și de învățare a detașării, pentru că, nu-i așa, procesul este gradual. Sugestia aceasta este oferită și de ritmul voit lent al scriiturii, de impresia unei mișcări derulate cu încetinitorul, deopotrivă foarte detaliate, întreținute de atenția la amănunte de gestică, respirație, dar și de redundanțe și reluări. Mai mult, pare că tot ce fac personajele, indiferent de nume (care nu întîmplător sînt identice sau similare fonetic) presupune o încercare de moderare a exceselor și de înlăturare a tensiunilor, o questa, după puteri, a liniștii.

Fiecare personaj cu A (cum altfel decît cu A?) experimentează, într-o măsură mai mare sau mai mică, calea eckhartiană. Cel puțin u(/U)nul pare să fie cel care a înțeles-o cel mai bine, cel înțelepțit (modest, naiv și tolerant). Străbate tot acest drum (septologic), în căutarea sinelui și a creatorului, cu care să se identifice, căci știe că e parte din substanța eternă a lumii, a cărții, a lumii din carte. El (sau altul, dar tot Unul) se va uita în fundul lacului celui fără margini, liniștit și etern, pentru a se vedea pe sine. În mod sigur (în carte), își va vedea creatorul.

Iar aici Eckhart chiar are dreptate.

---