Cineva a suflat în lampă
Aveam loc la fereastră, ceea ce de obicei evitam, preferam să plătesc în plus și să-mi aleg locul de la culoar. Aveam sentimentul că sfidez natura de la înălțime, că sunt trufașă să privesc de sus, dintre nori, la căsuțele ca niște puncte, în care trăiau bieții muritori. Și mai era ceva, ca un fel de strategie, dacă era să se prăbușească avionul, să nu pot vedea pe geam căderea. Sigur că erau niște prostii, cu timpul mi-au trecut. Dar în acea zi, să stau la geam era o binecuvântare, norii aveau multiple semnificații pentru mine, iar în razele soarelui care-i străpungeau ca niște lănci, credeam că găsesc un semn bun. Că tata e bine și îl vom lua din spital. Agenția de turism cumpărase biletele de avion și scaunul de la întoarcere s-a nimerit să fie la fereastră. Acel oval de cer părea o oglindă a sufletului meu. Nu-mi venea să plâng, dar eram neliniștită. Deși fratele meu mă asigurase cât am stat în Canada, că totul e bine. Dar acel vis nu-mi ieșea din cap. Se făcea că mă aflam în satul bunicilor din partea tatălui, mai exact în casa lor. Însă părea un fel de șantier. Totul era acoperit de noroi, iar eu, pe măsură ce avansam prin niște holuri și încăperi, mă murdăream de noroi. Nu exista nicio cale de întoarcere. Părea că totul se surpase, ca după o viitură. Nu putea fi bine, oricât nu ai crede în vise. Mai fusese și pasărea aceea care intrase în casă, cât eu am fost plecată în America de Ziua Recunoștinței. Micuța zburătoare rătăcită o speriase pe prietena mea care mi-a spus să am oricând starea să schimb biletele de avion, dacă e cazul. Au fost două săptămâni în care am așteptat să vină ziua întoarcerii acasă. Au fost zile în care am stat într-o așteptare mută, gata să schimb data plecării, dar în același timp îmi făceam programul pentru care venisem în vizită. Un antrenament mental de dedublare și de distragere a atenției de la ceea ce provoca tristețe. Îmi plăcea Canada, prinsesem un sfârșit de toamnă senin și însorit, care aplicase niște filtre minunate peste culorile frunzelor din copaci. Îmi plăcea în casa spațioasă și frumoasă a prietenei mele, prieteni întâlniți și orașul Toronto, cu vibrația cordială. Atunci, cu sufletul împărțit, nu am perceput pe loc toate lucrurile pe care le vedeam în premieră.
Priveam prin hublou la nemărginirea cerului și mă gândeam că nu era posibil să se petreacă ceva rău cât timp era lumina aceea atât de bună. Pasagerul de lângă mine, un tânăr indian sau pakistanez, i-a cerut stewardesei ceai și și-a vărsat apa fierbinte pe pantaloni. A zbughit-o spre toaletă, iar stewardesa i-a dat din mers un prosop și un bol cu cuburi de gheață. Ce bine că nu stăteam acum pe scaunul dinspre culoar! Avionul era imens, o balenă uriașă care înghițise în pântecul ei sute de scaune așezate câte trei pe trei coloane. Familii numeroase, peste tot răsăreau de după spătare turbane de diferite culori. Probabil se întorc acasă, poate și-au vizitat copiii sau merg în vizită. Oriunde mergi, cineva te așteaptă la capătul drumului.
Escala la Amsterdam a trecut repede. Am fumat în camera izolată de sticlă, ca într-un borcan mare, apoi am mâncat un sendviș. Când am aterizat acasă, era noapte, târziu, m-a preluat de la aeroport fratele meu. În timp ce conducea îmi făcea un rezumat. De fapt, tata nu era bine deloc, se afla la Terapie Intensivă, avusese două infarcturi, nu mi-a spus ca să nu mă sperii și să stau cu grijă, era intubat, era sedat. Toata lumina aceea bună a devenit întuneric, ca și cum cineva a suflat în lampă. Acasă, în timp ce desfăceam bagajele, încercam să procesez cele aflate. Nu au vrut să mă sperie că tata avusese infarct și fusese readus la viață de două ori, dar eu aș fi zburat cu primul avion, eram pregătită. Zilele oricum au curs de parcă mă aflam într-un lichid vâscos, prin care înaintam greu. În fiecare seară, când eu mă pregăteam de culcare și știam că acasă se face ziuă, mă rugam să treacă timpul mai repede. Gândurile se succedau într-o dezordine aidoma celei din jurul meu, unde se aflau haine, încălțăminte, pachete, primisem multe cadouri de la prieteni pe care-i cunoscusem pe tărâm american. A fost ca un vis peste care a fost suflat glitter, ca într-o felicitare de iarnă, închisă acum într-un glob.
A doua zi am pornit cu fratele meu spre spital, la celălalt capăt al orașului. Mi-a povestit că avusese un vis cu câteva zile înainte să fie tata internat. Intrase într-o încăpere și tata stătea pe un pat înalt, fratele meu nu înțelegea pe ce stă mai exact. Și de acolo, tata i-a spus: „Te rog să mă ierți.” „De ce să te iert ?” „Pentru că am greșit față de tine.” „Dar, tata, eu te iubesc, nu ai greșit cu nimic.” Dar tata din vis a întors capul într-o parte și nu a mai zis nimic. Visul a fost în noaptea de dinaintea plecării mele, când tatălui deja îi era rău și stătea în pat la el acasă. Nu voia să meargă la spital, pentru că era convins că îi va trece. Nu numai că nu i-a trecut, dar a trebuit operat de urgență, făcuse ocluzie intestinală. Era intubat pentru că se dusese prea târziu la spital și făcuse o septicemie. Când fratele meu l-a văzut pe patul de la Terapie Intensivă, a avut o tresărire, era exact ca în vis, doar că tata nu vorbea. I-a spus că îl iubește, dar tata tăcea.
Prima oară i-am văzut fața încadrată de părul bogat, albise aproape complet. În colțul gurii avea o rană de la tubul care-i intra în corp, legat foarte strâns de cap cu o fașă. Prea strâns, fașa îi intrase în obrazul brăzdat pe alocuri de tăieturi. De la lama cu care îl rădeau oare? Dintr-un pat vecin se auzeau vaiete, infirmierii făceau toaleta unui pacient fără să țină cont de durerile acestuia, râdeau și făceau glume, probabil un mod de a nu empatiza. Pacientul urla, râsetele deveneau mai puternice, ca la un concurs grotesc. Aparatul la care tata stătea conectat ca o prelungire a lui, de fapt, nu știai cine pe cine ține în viață, părea vechi, ca o mașinărie infernală, care afișa cifre în așteptarea detonării. Numărătoarea inversă.
Apoi i-am văzut mâinile cu palmele umflate și galbene, ca niște pâinici. Stăteau una lângă alta, cu degetele abia atingându-se pe cearșaful alb. Am ridicat un colț, tata era gol, iar un infirmier venea amenințător spre mine. Am lăsat repede colțul cearșafului în jos. Și atunci am văzut cum tata a deschis ochii lui albaștri, ca cerul de pe hubloul avionului. Mă priveau două ferestre cu nori senini. L-am mângâiat pe cap și i-am spus că am venit. Mă gândeam că trebuie să vorbesc, să știe că sunt eu, poate nu mă recunoștea sub halatul și boneta de unică folosință. Ochii lui m-au privit adânc câteva clipe, apoi i-a închis și din ei au țâșnit lacrimi. Tata plângea. Am înțeles tot, nu voia acolo, se adeverea teama lui cea mai mare, aceea de a nu sfârși într-un spital. L-am mângâiat pe mâinile ca două pâinici, iar infirmierii m-au alungat. Vizita s-a terminat. De ce era așa de strâns legat la gură, de ce avea tăieturi pe față, de ce avea rană la gură, de ce era gol pușcă și acoperit doar cu un cearșaf în luna decembrie? Două ferestre de cer m-au privit, iar eu am înțeles tot. „Să ai grijă pe acolo”, mi-a zis înainte să plec în Canada, din patul lui de acasă.
Peste câteva zile, cineva a suflat în lampă, ferestrele de cer s-au închis și s-a făcut întuneric. Și mâinile ca niște pâinici stăteau una peste alta în sicriu, fața frumoasă, cosmetizată, părul aproape alb. Alt tată. Așa speram.
Imaginea reprezentativă: Dan Cristian Pădure
Leave a comment