COD NUMERIC PERSONAL
În ficțiune totul este realitate, în realitate totul este ficțiune
Oare de ce ceea ce nu avem nu este măsura a ceea ce avem? Olivera Nikolova , Câinele cu privirea tristă
Traducere din macedoneană de Nicolae Stanciu
Trebuia să fiu ca fratele meu, să nu mă privească nimic din istoria familiei noastre, din soarta tatălui meu, din caracterul maică-mii. Să accept totul ca și cum ar fi fost normal și obișnuit și să nu văd ceva neobișnuit sau rău. Să nu-mi pară rău de toate apropierile ratate. Să nu caut pricini și justificări pentru tăcerea tatălui meu sau pentru toate comentariile mamei mele. Și să nu mai sap mereu în trecutul lor. Să nu mă intereseseze de ce mama a plecat la muncă sezonieră în Cipru și de ce acolo, în hotelul în care lucra ca spălătoreasă și călcătoreasă, s-a cunoscut cu tatăl meu care era administrator. Locuia aproape de hotel în cartierul Varoșa. Era anul 1974, nouă ani înainte ca partea aceea să fie proclamată Republica Turcă a Ciprului de Nord, un an înainte de nașterea fratelui meu și șapte ani înainte de a mă naște eu.
Când eram mică mă miram cum m-am născut exact cu șapte ani înaintea fratelui meu, când toți copiii din cartier aveau frați sau surori cu cel mult trei ani mai mari sau mai mici decât ei. Mai târziu, m-am mirat că mama și tata au putut să facă dragoste alți șapte ani după ce s-au căsătorit în ciuda crizelor de astm ale tatei și cu toate durerile de cap, de picioare, de dinți, de stomac, ale amețelilor și atacurilor de hipohondrie ale mamei mele. Când eram copil știam foarte des să mă uit pe furiș în carnetul de sănătate când mama era la serviciu și nu reușeam să văd nimic altceva în afară de rețetele pentru Lexilium și ceaiul împotriva hemoroizilor. Mama era sănătoasă, dar singură se credea bolnavă. La tata era exact invers. Tata nu vorbise niciodată despre originile sale. Când se prezenta ceva despre Cipru la televizor, fața i se încrunta, între sprâncene i se forma un rid adânc, își înghițea discret saliva și aștepta să se termine știrea. Și noi așteptam asta cu sufletul la gură, ținându-ne cu greu respirația. Maică-mea de obicei pleca în bucătărie și vorbea în șoaptă pentru sine: ,,Ei ar fi rezolvat situația, pe naiba? Cu ei nici Dumnezeu nu se poate înțelege!’’, iar tatăl meu se ridica, oprea televizorul și bolborosea în sinea lui: ,,Ducă-se omul în Pustie!’’ și mergea tușind spre toaletă. După aceea ieșea din casă. Fratele meu intra în camera noastră, iar eu rămâneam înțepenită în fața televizorului închis fără să știu ce să fac cu mâinile și cu picioarele, cu gura și cu ochii. O ascultam pe maică-mea vorbind în bucătărie: ,,Numai turcii o să le vină de hac, nimeni altul!’’ Atunci eu mă ridicam și intram în cameră. Mă urcam în pat și de pe rafturile de sus apucam o carte oarecare. Foindu-mă încontinuu în pat o deschideam, citeam câteva rânduri, răsfoiam paginile, încercând să citesc ceva, o puneam înapoi pe raft, scoteam alta și stăteam așa în pat până când fratele meu care se târa printre casetele aruncate în jurul casetofonului țipa: ,,Dă-te jos odată!’’ Coboram bălăbănindu-mă din pat pentru că mă temeam de ordinele fratelui meu, mult mai mare decât mine și deoarece știam că dacă patul se va rupe sub greutatea mea, nu aveam să mai primesc altul. Am scos de sub pat un atlas care se deschisese singur la paginile despre Turcia și Grecia, unde se afla un punct mic de uscat înconjurat în toate părțile de mare: Turcia la Nord, Egiptul la Sud, Siria și Libanul la Est și Creta la Vest. Linia dintre cele două părți ale insulei o puteam vedea numai cu lupa, pe care de asemenea o țineam sub pat.
În acel an 1974, pe 1 iunie, mai multe fete din Iugoslavia au plecat în Cipru pentru a lucra sezonier. Autobuzul companiei Lasta din Belgrad s-a oprit la autogara din Skopje pentru a o prelua pe maică-mea, pe verișoara ei, Mara, și pe alte câteva fete, apoi și-a continuat drumul spre Salonic. De acolo s-au îmbarcat pe un vapor până în Creta și apoi pe altul până la Famagusta. Malul Mării Mediterane le aștepta cu hoteluri ca în filmele holywoodiene. În revistele pentru femei pe care Mara le cumpărase, Mara cu care mama locuise pentru câțiva ani după ce venise din satul său și primise o slujbă la fabrica de pielărie, scria că cel mai probabil și în anul acela Elizabeth Taylor, Richard Burton, Bridget Bardot, Paul Newman și multe alte staruri hollywoodiene vor petrece vacanța în mondena Famagusta din Cipru. Asta se întâmpla la un an după ce fusese prezentat filmul Bătălia de la Sutjeska, avându-l în rolul principal pe Richard Burton. Cel mai probabil în anul acela Elizabeth Taylor venise cu el în Arhipelagul Brioni din Adriatica și nu exista nicio fată din Iugoslavia care să nu se simtă apropiată de Elizabeth Taylor. Chiar în același timp, o organizație de tineret din Belgrad organiza o tabără de lucru în Cipru. Reclama apăruse în câteva reviste în Iugoslavia și multe femei tinere în loc să participe la construcția căii ferate Belgrad-Bar au aplicat pentru o slujbă de cameristă, călcătoreasă, spălătoreasă sau bucătăreasă – acestea fiind toate meseriile ce se cereau în acea vară fierbinte în Famagusta. Întotdeauna m-am întrebat cum ajunsese mama în acel autobuz Lasta; dacă nu ar fi făcut asta verișoara sa, cel mai probabil nu ar fi mers niciodată în Cipru în vara aia. N-ar fi mers nici în tabăra brigadierilor tineri deoarece era așteptată în sat să secere și să treiere grâul, să culeagă și să înșire pe ață tutunul. Bunicul socotea că acesta ar putea fi singurul motiv pentru a-și lua un concediu fără plată de două luni de la fabrica de pielărie. Dar Mara o vizitase pe bunica și-i spusese direct că dorea să o ia pe Milka cu ea în Cipru, pentru că numai acolo vor câștiga o mulțime de bani, iar aceasta va putea să-și cumpere un apartament în Skopje dând avansul și luând un credit de la bancă. Bunica îi spusese doar atât mamei mele: „Vezi să nu afle bătrânul, zi-i doar că nu-ți mai dau concediu fără plată în vara asta!”
Pentru scurtă vreme, ea a lucrat drept cameristă în hotel, după aceea a devenit spălătoreasă și călcătoreasă. În timpul zilei de lucru, părăsea subsolul doar pentru a lua prânzul împreună cu alți angajați în cămăruța din spatele bucătăriei. Tatăl meu, Nikos, care lucra ca administrator în atelierul mecanic al hotelului, lua masa tot acolo. S-au întâlnit în prima zi și după puțină vreme erau deja o pereche. Devenise evident că așa va fi după ce еа vărsase cafeaua pe genunchi, se speriase și țipase atât de tare că el acționase ca scos din minți luând instinctiv un vas cu apă și aruncându-l peste fusta sa. El o condusese către subsol și după aceea de câteva ori pe zi dădea o fugă să o vadă. Desigur, el apelase la limbajul semnelor, deoarece mama nu știa o boabă de engleză, doar câteva cuvinte în franceză. Dar nimic nu-i putea opri să se vadă de câteva ori pe zi – pe hol, în timpul prânzului sau după serviciu, când se plimbau pe malul mării în timp ce el se îndrepta spre casa aflată la distanță de 15 minute de mers pe jos de hotel. Mama mea dormea în hotel împreună cu Mara și alte câteva fete din Jugoslavia în camerele destinate lucrătorilor sezonieri. În fiecare după-amiază făceau plajă și înotau, uitându-se în jur să vadă când vor apărea marii artiști de cinema din mare sau dacă beau cocteiluri sub umbrelele de pe plajă.
Eram în școala primară când mama îi povestea toate astea unei vecine, după ce îl trimisese pe tata să cumpere varză de la piață. Мă ascundeam cu greu în spatele manualului meu de limbă macedoneană, ținându-mi respirația în timp ce o ascultam când vorbea despre Cipru pentru prima dată. Nu a omis să menționeze că-i văzuse cu ochii ei pe Elizabeth Taylor, Richard Burton, Bridget Bardot, Paul Newman, pe cei patru membri ai trupei ABBA și pe Sophia Loren, care fuseseră toți în Famagusta în vara aceea. Nu rezistase să nu adauge: „Ei arată bine numai la televizor, crede-mă! Din apropiere nu sunt așa, nici Bridget, nici Elizabeth Taylor, sunt doar piele și os, probabil de la droguri?! Nici nu-ți poți închipui cum arătau ele așa plinе de farduri pe plajă!” „Vorbești serios?!” zicea vecina surprinsă. „Dar Richard Burton? El era atât de chipeș în filmul Sutjeska.”„Ei, bine, el și Paul sunt drăguți, dar actrițele nicidecum! Ar fi trebuit să o vezi pe Sophia Loren, о scârboșenie!”
După mulți ani am căutat să văd dacă acești artiști fuseseră la Famagusta în vara anului 1974. Am tras concluzia că ei nu fuseseră, probabil pentru că serviciile secrete americane atenționaseră Hollywoodul că ceva avea să se întâmple în Cipru. Dar mama mea credea tot ce spunea și noi eram cumva obligați să o credem. Când exagera și își imagina diverse lucruri, când nici ea nu știa ce spusese și ce uitase și zisese altfel, tata ar fi zis: „Ducă-se omul în Pustie!” Tatăl meu repeta această propoziție de fiecare dată când ceea ce spunea cineva nu era așa cum credea el că ar fi trebuit să fie, când fratele meu Stefan crea probleme sau când eu făceam ceva care în opinia lui reprezenta o problemă sau mai degrabă când mama vorbea despre lucruri pe care el considera că ar fi fost mai bine să rămână nerostite. Când eram mică eu nu știam exact ce însemna Pustia, îmi închipuiam că este o cutie de carton în care te furișezi și te ascunzi de toți, în ea te joci, dormi, te uiți la tavanul său și nimeni nu-ți poate face nimic, Pustia este clopotul tău de sticlă. Mult mai târziu, am început să mă gândesc la această propoziție din punct de vedere gramatical și mă întrebam dacă Pustia este ceva ca o cutie sau este un alt cuvânt pentru deșert, cuvânt ce mi-era cunoscut mai demult datorită Saharei din atlasul meu geografic. Dar de ce ar fi vorbit tatăl meu despre plecarea în deșert? Și cum poate omul să-și dorească să se ducă în Pustie?
Pustia este un oraș mic situat la două sute de kilometri est de Skopje, unde tranziția economică a închis fabricile, iar oamenii au început să plece masiv, lăsând locul apoape abandonat. Cele câteva sute de oameni care au rămas ar fi putut fi cu ușurință convinși să se mute la Skopje, tărâmul promisiunilor pentru toți oamenii din Macedonia, care nu se hotărâseră încă să-și părăsească țara. Mulți dintre ei, dacă nu aproape toți erau încântați de ideea Pustiei. La urma urmelor, nu era cel mai bine să te duci în Pustie chiar fără să te muți de acolo? Niște părinți bătrâni rămăseseră în orășelul acela, în timp ce familiile tinere cu copii se mutaseră în Skopje, plecaseră în Australia sau Noua Zeelandă în căutarea unei vieți mai bune ori se mutaseră definitiv în sate din Italia, Germania sau Suedia, și câte o familie al cărui membru lucra în administrația municipală sau în cea guvernamentală. Casele și clădirile construite pe vremea socialismului rămăseseră pustii precum și micile fabrici care produceau oțet, bureți sau a celor care prelucrau gresia. În spitalul care acum era masiv și pustiu, mai demult mamele, tații și bunicii își aduceau copiii și nepoții pe biciclete și pe măgari din satele vecine pentru a se vaccina sau pentru a-și lua medicamentele pentru infecțiile în gât sau împotriva turbării. Câinii se instalaseră în spațiul mare al autogării și lacătul de la ușa hotelului ruginise. Deși clădirile vechi se prăbușeau, rămâneau încă în picioare, pe ici pe colo, fundațiile construcțiilor care se ridicau și trebuiau renovate, modernizate și populate cu oameni care ar fi putut deveni consumatori și muncitori în serviciul comunității. În Pustie se crede că poți face ceva din nimic. Nu putea exista atâta pustietate în interiorul acestui tărâm decât ar putea fi în exteriorul acestuia. De aceea oamenii se duc în Pustie, nu-i așa?
În timpul primei invazii, pe 20 iulie 1974, tatăl meu era la lucru. Ca de obicei, sâmbăta era o nuntă în restaurantul hotelului. Se afla la subsol, în atelier, răscolind printre scule și fiind gata să ridice receptorul în caz că cineva de la recepție îl anunța că vreun oaspete a strictat ceva în camera sa și trebuie imediat reparat. Mama se sufoca în spălătorie, de aceea ieșise un pic afară, în fața hotelului să respire și zărise și ea nunta care avea loc în restaurantul hotelului între un englez și o cipriotă, care era, după cum îi mărturisea mama vecinei, cea mai grasă mireasă pe care o văzuse în viața ei. S-au auzit din depărtare împușcături, oamenii s-au panicat și muzica s-a oprit brusc. Fiecare s-a ridicat speriat de la masă, n-a mai dansat syrtaki și a luat-o la fugă. În timp ce străinii au alergat spre hotel, localnicii s-au furișat în mașinile lor ori și-au luat bicicletele sau au luat-o la picior dacă locuiau mai aproape. Doar mama a făcut stânga-mprejur și a alergat spre subsol. Numai câțiva străini au rămas în holul de la recepția hotelului; mirele și mireasa dispăruseră. În filme văzusem un tort mare cu trei etaje cu figurine de ciocolată ale miresei și mirelui și mi-am imaginat că acea prăjitură mare decorată cu funde și flori a fost abandonată în căruciorul chelnerului, în bucătăria restaurantului, în care temperatura era similară celei din frigider. Vara era ca de obicei toridă, dar hotelurile din Famagusta erau deja dotate cu cele mai moderne mijloace de aer condiționat care să răcorească camerele. Famagusta în anul 1974 era înaintea timpului, dar timpul în Famagusta rămăsese captiv în 1974, cum au spus o dată la televizor. Tatăl meu a închis televizorul și eu am pierdut ultima șansă să văd acel oraș renumit, subiect taboo atât pentru invadatorii turci, cât și pentru familia mea. După aceea, când tatăl meu a auzit zgomotul asurzitor de deasupra, a alergat spre spălătorie, apoi pe scări în sus, și a văzut-o pe mama, care era total pierdută. El îi spusese să nu plece nicăieri, doar să rămână în subsol unde era mai protejată, deoarece el va merge să își vadă familia și se va întoarce. Mama avea o senzație ciudată, ca și cum ar fi stat să vomite, probabil bănuia că e gravidă și nu înțelegea cum cineva putea să o lase acolo unde ar putea fi omorâtă. „Acum ți-ai găsit să mergi la ei!” i-a zis ea mai mult cu gesturi decât cu vorbe. „Trebuia să te gândești la asta mai devreme nu chiar acum când simt că mi-e rău, sigur sunt gravidă.” Tocmai așa îi zicea. „Măi, chiar atunci i-am zis ca să știe că nu venisem din Macedonia pentru cineva care să mă maltrateze. Tatăl și mama lui nu mă considerau o ființă umană de prima dată când m-au văzut, mă numeau grecoaică”, îi spunea ea vecinei care asculta și tot întreba: „Cu ce le greșiseși de erau așa de răi cu tine, Milka?” Iar mama zicea cu amărăciune în glas: „Ei mi-au greșit, eu nu le-am făcut nimic! Dumnezeu știe asta, de aia Nikos niciodată nu i-a mai căutat pentru nimic în lume.” În timp ce alți angajați alergau care pe unde apuca – fiecare căutând cea mai bună soluție pentru a ajunge acasă la familia lui –, tata nu știa ce să facă în vreme ce stătea împietrit în fața mamei: să urce pe bicicletă și să meargă repede acasă ori să ia un prosop și să-i șteargă fața transpirată. De pe strada unde locuia aproape toată lumea plecase, inclusiv tatăl, mama și fratele lui ai cărui ochelari cu lentile groase îl scutiseră de armată. Tata nu putuse fi încorporat din cauza faptului că suferea de astm bronșic. Din același motiv, putuse să aibă o slujbă în timp ce fiecare tânăr cu condiție fizică fusese mobilizat. Tata doar stătea acolo tușind fără a ști ce să facă. „Bineînțeles că el m-a ales pe mine!” îi zicea mama vecinei întorcându-se spre aragazul la care gătea cafea în timp ce eu țâșneam din spatele manualului, zărind numai rânjetul ei. „Măi, ar fi trebuit să-mi mulțumească pentru faptul că l-am adus aici!” Dacă nu se aprindea lumina chiar în mijlocul conversației, semn clar că tatăl meu se întorsese deja de la piață, aș fi putut afla ce se întâmplase și de ce mama îi ura atât de tare pe părinții tatălui meu sau de ce ei ar fi urât-o pe ea. În același moment, mama mă chema să mă ridic și să preiau sacoșele.
Întregul oraș era în alertă, dar nu toată populația plecase. Câțiva așteptaseră a doua invazie în care armata turcească luase cu asalt Famagusta și ultimii locutori ai cartierului Varosha se refugiaseră. În timpul acestor trei săptămâni ei plecaseră deja în satele din împrejurimi în repetate rânduri, dar tot sperau că se vor putea întoarce. Varosha rămăsese dincolo de gardul de sârmă ghimpată pe care îl ridicase armata turcă. Trei săptămâni înainte de asta, tata și mama, împreună cu alți munictori și oaspeți ai hotelului, reușiseră să plece la baza militară britanică de la Dhekelia. Era deja un exod masiv al persoanelor din hoteluri. Până în acel moment tatăl meu nu reușise să se apropie de cartierul său, deși Dumnezeu știa dacă el însuși și-ar fi dorit asta sau nu. Se auzeau încă zgomotele armelor de foc și când mama i-a zis: „Tu vii cu mine și asta e tot!” el a aprobat dând din cap. Unde altundeva putea să meargă? Se părea că familia lui deja pоrnise spre sud și că orgoliul nu-i permitea să plece acum în căutarea familiei, deoarece nici el nu făcuse asta la timpul potrivit, dar nici familia nu pornise în căutarea lui la hotel. În acea vară familia lui se certa destul de des, în special după ce o întâlnise pe mama mea, se părea că relațiile părinților cu fiul lor erau deja deteriorate ori ceva intervenise între ei. Și-a pus portofelul în buzunarul din dreapta al salopetei, iar în stânga pașaportul pe care probabil îl purta întotdeuna cu el din cauza inspecțiilor frecvente care aveau loc în hotel. Cel mai important era că-și luase inhalatorul. O barcă plină cu familii britanice, muncitori sezonieri din Iugoslavia și tatăl meu, a plecat de la baza militară spre Creta. Altă barcă i-a luat de la Creta la Salonic. Autobuzul companiei Lasta, a sosit în portul Salonic, i-a preluat pe toți și a plecat spre Skopje. Purtând o pungă pentru mama, în situația în care aceasta începea să vomite, probail tatăl meu se tot întreba de ce familia lui nu a dat niciun semn sau de ce nu l-a căutat nicicum în timpul în care se afla încă la hotel, de ce s-or fi gândit numai la ei înșiși; acum supărat foc și lipsit de putere, cobora cu mama la autogara din Skopje. Cam așa îmi imaginez eu venirea lor.
În neînțelegerea lor niciodată exprimată, legăturile dintre tatăl meu și familia lui s-au rupt și fiecare s-a pierdut. Părinții și fratele lui nu aveau să știe niciodată că el plecase în Macedonia, probabil se gândeau că și-a găsit un adăpost undeva în casa unui coleg de la muncă și urma să-i caute după ce pericolul va fi trecut. Sau poate doar erau foarte supărați de posibilitatea ca el să fi plecat cu mama mea. Poate ceva se aprinsese în ei și se simțeau abandonați, crezând că el s-a gândit doar la sine și i-a uitat în cele mai dificile momente ale vieții în familie și în țară. Pe tăcute, ei nu s-au mai gândit la el și l-au șters din memorie și de pe limbă.
Într-adevăr acelea erau momente în care nu puteai decât să fugi imaginându-ți cum să-ți salvezi pielea, dar chiar în halul ăsta? Sau în caz de război individualul prevalează în fața societății? Din nicio parte nu s-a mai auzit ce gândea celălalt și se părea că nici părinții, nici fratele nu-l vor fi putut ierta vreodată pentru faptul că i-a părăsit fără să spună un cuvânt. Interpretând clevetelile mamei și cele câteva propoziții pe care le spusese vecinei, o ruptură se produsese între ei chiar de la prima întâlnire și prăpastia se tot adâncea cu fiecare întâlnire ulterioară. Din câte știu eu, tatăl meu niciodată nu i-a mai căutat nici prin rețele internaționale, nici pe cont propriu. Toate astea erau de neînțeles pentru mine până în momentul în care am crescut și am încercat să înțeleg de ce tata era atât de închis în sine, trist, tăcut, dar bănuiam că în tăcerile lui era ceva ce numai mama și el trebuie să fi știut. Sau poate era din cauza rușinii că el nu-i căutase să plece cu ei și hotărâse să o urmeze pe mama fără a-i căuta măcar mai târziu? Sau poate totul era legat de faptul că nu-l căutaseră, ci plecaseră tăcuți ca semn că nu o acceptaseră pe mama? Din cauza acestor neînțelegeri tatăl meu își pierduse familia și casa trăind cu speranța că noua lui familie creată de mama putea să o substituie pe cea veche luând locul relațiilor lui cele mai apropiate, făcându-l să-i scoată din memorie. Era evident că el se prăbușea în sine prin tremuratul continuu al mâinilor care începuse încă din vremea în care eu eram un copil și în tusea care răsuna în apartamentul nostru și în plămâni, unde se acumulaseră nu numai simptomele astmului, dar mai ales furia și fierea. Toate acele cuvinte adresate imaginar altora în intenție, dar mai ales sieși: „Ducă-se omul pe pustii!” le mormăia de fiecare dată și părăsea apartamentul. Aș fi ieșit pe balcon să văd încotro se îndrepta. Întotdeauna el mergea spre garaj, niciodată în altă parte. Credeam că se duce în Pustie. Dar ce fel de Pustie putea să-și afle tata acolo în garaj?
Mai târziu, când am întrebat-o pe învățătoare ce poate însemna Pustie aceasta m-a întrebat: „În ce context? Un tărâm pustiu poate fi un deșert, dar totul depinde de cum ai vrea tu să-l folosești în context.” „Ducă-se omul în Pustie!” am schițat eu cu voce joasă, iar toți ceilalți copii au început să râdă. Țipând la ei, profesoara a zis: „Katerina a formulat un exemplu foarte interesant de metaforă! Când veți crește mari veți înțelege că unele propoziții pe care le auzim sau le rostim nu pot fi înțelese doar în sensul propriu, ci și printr-un transfer metaforic. «Ducă-se omul în Pustie!» poate însemna că o persoană își caută un refugiu undeva, la naiba, poate să meargă departe, doar Dumnezeu știe unde pentru a se salva dintr-o situație problematică. Dar voi trebuie să știți că acela poate fi un loc cu încărcătură spirituală unde nu se poate întâmpla nimic, unde nu sunt evenimente. Cum ar zice Silijan Barză despre care am vorbit în ultima noastră lecție: «În pustie, nici cocoșul nu cântă, nici câinele nu latră.» În ținutul pustiu nu sunt oameni sau poate există doar câțiva; acesta este într-adevăr un loc pustiu, de acceea este denumit tărâmul deșertăciunii, un loc lipsit de viață ca un deșert. În exemplul tău nu poate fi un loc ca Sahara deoarece deșertăciunea nu există pe harta lumii.” Înțelegeam cu mare greutate cuvintele învățătoarei mele, deoarece în clasă era zgomot și eu nu puteam să prind exact ceea ce voia să zică. Câțiva elevi începuseră să o îngâne cu voce prefăcută: „Ducă-se omul în Pustie! Ducă-se omul în Pustie” și, la sfârșit, învățătoarea m-a întrebat unde auzisem o asemenea propoziție, în timp ce obrajii îmi ardeau de rușine, am bâguit: „La televizor.”
Pustia este o comunitate unde oameni alienați trăiesc împreună doar din punct de vedere geografic, un orășel cu indivizi asociali în care înstrăinarea de tot și de toate a devenit cea mai importantă. În fapt, la nivel global, deja există o asemenea societate separată, o comunitate de individualiști care devine din ce în ce mai numeroasă. Acest fenomen are legătură cu mai mulți factori exteriori: neoliberalismul în care mai mult de jumătate din lume se afundă, spiritul progresist care este încurajat încă din grădiniță unde copiii primesc calificative și premii pentru una și alta; competiția care s-a instaurat la ambele nivele, individual și colectiv. Dar lumea este încă largă și sensul pustietății se pierde în cadrele sale. Pustia rămâne mai degrabă un spațiu individual, specific pentru fiecare persoană în parte. Accentul cade pe alienarea oamenilor, pe singurătate și independență, pe individualitate și reziliență individuală, fără relaționarea cu alții, cu legături reduse la minimum.
Din ziua în care învățătoarea îmi explicase metafora Pustiei am început să mă trezesc în timpul nopții și să mă gândesc la Pustia tatălui meu. Nu era prea clar pentru mine ce fel de spațiu gol era acela unde era posibil să scapi de tot și de toate, unde o persoană s-ar putea salva de ceva, de probleme, de dureri, unde ar putea fi total singură… Se poate ca fiecare om să aibă Pustia sa? Dacă da, ar putea exista suficient loc pustiu pe Pământ pentru ca fiecare persoană să-și creeze un bâlci al Pustiei unde să se retragă și să se izoleze, așa cum învățătoarea mea adăugase. Stefan dormea în patul de alături, de aceea nu îndrăzneam să scot atlasul și să-mi confirm această supoziție că ar fi suficient loc pe pământ pentru ca fiecare să-și construiscă Pustia. Ce-ar fi fost dacă dorința tatălui meu s-ar fi împlinit? În Pustie fiecare persoană este singură, asta era ceea ce voia să spună învățătoarea mea și cu un nod în gât am tras concluzia că și tatăl meu dorea să fie singur, fără noi.
Lui Ștefan nu-i mai păsa demult de mine. Fie îmi dădea ordine, fie mă ignora complet, a treia cale nu exista. Cameră era socotită drept proprietatea lui și dacă ar fi putut m-ar fi aruncat în vreo Pustie doar ca să aibă spațiu să bată mingea în pace în peretele din spatele patului. Nu mi-o dădea decât în momentele în care mama intra în cameră țipând: „O să cadă peretele ăla într-o zi și atunci să vezi ce frumos o să fie! De unde ai scos mingea asta?” și el o arunca spre mine. Când a plecat la școală mai devreme, iar eu am rămas acasă, deoarece învățam după-amiază, am scos globul pământesc, am verificat și am măsurat de multe ori globul pământesc, trăgând concluzia că nu era posibil ca fiecare persoană să-și facă o Pustie. Și dacă ar fi existat o asemenea posibilitate, trebuia să existe o comunitate pentru toți care voiau să se ducă acolo, respectiv să se mute în ea. Chiar și în Pustie tatăl meu ar fi dat de alți oameni. Apoi m-am gândit imediat: poate că acolo oamenii sunt tăcuți cum este tatăl meu de obicei. Deci fiecare poate fi acolo singur cu gândurile sale și departe de propriile probleme. Dar în afară de problema cu tusea, tatăl meu avea în mod evident și alte probleme. Oare nu eram chiar noi problema lui? Sau poate eu?
Pustia este un refugiu. Esența refugiului este evadarea, fuga, cum altfel să te duci în Pustie? Iar când ajungi acolo, cel mai important lucru este să-ți stingi setea de sine. În Pustie ești propria oază. Și trebuie să bei din tine numai când ești într-adevăr însetat pentru a avea apă și mai târziu și pentru a nu muri de sete. Nu te încumeți să dai nimănui o picătură, nici să aștepți ca altcineva să-ți dea. În Pustie se moare dacă exiști pentru alții, dacă te gândești la alții. În Pustie nimeni nu se gândește la alții.
Imaginea reprezentativă: Noah Silliman
Leave a comment