Comunismul românesc între hohote de râs și de plâns

Vodcă roșie. O dușcă de necurat de Bogdan Piticariu, Editura Lebăda Neagră, 2023

Recunosc, numele lui Bogdan Piticariu nu îmi era câtuși de puțin cunoscut. Nu pentru că ar fi un veritabil no name, ci pentru simplu motiv că a lipsit nu mai puțin de 23 de ani din peisajul literar românesc, primul lui volum de povestiri, Expresul negru, apărând în anul de grație 2000 la editura Letras, cel mai probabil în format electronic. Despre faptul că nu scria rău nici atunci ne vorbește prezența sa în Trembling With Fear, una dintre cele mai importante antologii anuale de povestiri horror din SUA.

Noua sa carte, volumul de povestiri, Vodcă roșie. O dușcă de necurat, subintitulat, Scurte povestiri horror, a apărut anul acesta la editura ieșeană Lebăda neagră și este format din șase povestiri în care autorul ilustrează lumea românească din perioada comunismului, în culori nu tocmai vesele, nici măcar acolo unde avem de a face cu veritabile scenarii de scary movie. Pentru că realitatea din spatele hohotelor de râs nu a fost niciodată una veselă.

Deși autorul mizează pe reciclarea unor mituri urbane care au populat respectiva perioadă, cum ar fi mănăstirea blestemată, hoțul de cadavre, păluga, mireasa moartă, cripta muzicală sau pricolicii nebotezați, povestirile ce au rezultat din acest proces ecoliterar sunt de un realism înfiorător. Deși nu am trăit propriu-zis în perioada regimului comunist fiind născut în ’88, sunt convins că practicile despre care vorbește Bogdan Piticariu au existat într-un mod cât se poate de real. De altfel, despre  consumul de alcool distilat din toate „minunile” pământului și despre rețeaua de maștere care practicau ilegal și în condiții inumane întreruperi de sarcină aveam deja cunoștință din familie. Dar sunt convins că nici profanatorii de morminte sau cei care furau resturi de cadavre pentru a le folosi pe post de îngrășământ natural în grădină nu sunt simple plăsmuiri. Singura povestire care aduce mai mult a poveste fantasy este cea cu W.C.-ul rămas de la fosta mănăstire blestemată, care periodic își cerea tributul în carne de om.

Și totuși, povestirea care m-a marcat cel mai mult, fiind și singura în care nu e loc de niciun zâmbet, este cea în care o mașteră ajunge să își ucidă, în urma unei întreruperi de sarcină, atât fiica, cât și nepoțelul aflat în pântecele acesteia. În cele zece pagini se condensează toată urâciunea și absurdul unui sistem politic a cărei principală vină este aceea de a fi fost unul criminal, ceea ce este cu atât mai de neiertat cu cât crima era îndreptată împotriva propriului popor.

Volumul acesta merită citit inclusiv pentru caracterul său documentar pentru că dezvăluie o întreagă serie de adevăruri ocultate din perioada de tristă amintire. Să sperăm că de acum Bogdan Piticariu nu o să mai facă pauze atât de lungi și că ne va mai vizita din când în când cu povestirile sale incitante.

---