Convoiul lui Gheorghe Schwartz

Gheorghe Schwartz este cel mai prolific scriitor arădean (chiar dacă s-a născut la Lugoj), poate și cel mai prolific prozator român la ora actuală (la concurență cu Mircea Cărtărescu), autor al monumentalei serii Cei O Sută, o suită de romane care străbat spațiul și timpul, un proiect romanesc ambițios și prodigios, fără pereche în istoria literaturii şi de o mare amplitudine, care începe cu generaţia lui Moise, izbăvitorul evreilor, şi continuă cu un lanţ al generaţiilor până în zilele noastre. Un proiect care i-a luat douăzeci şi şapte ani, două luni şi patru zile. Când a început să lucreze la el avea patruzeci de ani. Este profesor universitar și doctor în filosofie, a publicat cel puțin 50 de titluri în volum (romane, proză scurtă, teatru, lucrări ştiinţifice) şi mii de articole în presă. A obţinut peste 35 de distincţii (de două ori Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Ion Creangă” al Academiei, Marele Premiu „Mihail Sadoveanu”, Marele Premiu „Liviu Rebreanu”, Premiul Opera Omnia „Ion Creangă”, decoraţia Meritul Cultural în grad de Comandor etc.) și mai este cetăţean de onoare al municipiului Arad şi al oraşului Târgu Neamţ. E un autor recunoscut și pe plan internațional, scrierile sale fiind traduse în Germania, Ungaria, Serbia, Irlanda, Franţa, Bulgaria, Polonia, Slovacia, Slovenia, Israel, China, Austria și alte țări.

Noul său roman, publicat la Junimea în acest an, intitulat Convoiul, este o distopie care îmi amintește de trei alte creații din aceeași sferă a imaginarului post-apocaliptic. Primul dintre ele este Severance, un serial science-fiction care explorează teme legate de identitate și memorie. Povestea se concentrează pe o companie fictivă care implementează un program inovator numit Severance. Acest program implică o procedură chirurgicală care separă complet amintirile legate de viața profesională de cele din viața personală. Angajații care trec prin această procedură devin, practic, două persoane diferite: una care trăiește în cadrul companiei și nu are amintiri despre viața personală, și alta care trăiește în afara companiei și nu are amintiri despre activitățile profesionale. Al doilea este Snowpiercer, un film post-apocaliptic regizat de Bong Joon-ho și bazat pe romanul grafic francez Le Transperceneige, de Jacques Lob și Jean-Marc Rochette. Acțiunea este plasată într-un viitor arctic, unde un experiment eșuat de contracarare a încălzirii globale a transformat Pământul într-un vast deșert înghețat. Singurii supraviețuitori ai umanității trăiesc la bordul unui tren masiv, numit Snowpiercer, care călătorește continuu în jurul globului și este împărțit pe clase sociale: cei din coada trenului trăiesc în condiții mizere, în timp ce cei din partea din față se bucură de lux și opulență. Și, în fine, al treilea e romanul science-fiction Silozul scris de Hugh Howey, plasat într-un viitor în care suprafața Pământului a devenit un mediu toxic și de nelocuit. Oamenii trăiesc în silozuri subterane imense, unde existența lor este reglementată în mod strict. Un siloz este format din peste o sută de niveluri și condensează un microcosmos complex, cu propriile legi, tehnologie și structură socială. În centrul romanului se află Juliette, un mecanic din părțile inferioare ale silozului, devenită șerif după ce predecesorul său moare în circumstanțe dubioase. Pe măsură ce Juliette investighează moartea suspectă, începe să descopere adevăruri tulburătoare despre siloz și despre cei care îl conduc și realizează că realitatea pe care o știe este o minciună elaborată.

Am făcut această lungă introducere fiindcă și romanul Convoiul al lui Gheorghe Schwartz explorează teme legate de supraviețuire, frică, izolare, carantină, secrete și adevăruri ascunse într-o lume post-apocaliptică și ridică multe întrebări despre identitate, încredere, control și libertate. Distopia lui Gheorghe Schwartz este, în fond, un tratat de subjugare în masă, prin frică, și o continuă exemplificare a justiției suverane, o încercare de împăcare forțată a omului cu condiția și cu limitările sale, de fapt o ironică neîmpăcare și o perpetuă răsturnare a regulilor și legilor, datorate spiritului subversiv al naratorului. Eroii luptei pentru putere și justiție din ficțiunea prozatorului arădean se transformă în anti-eroi ai luptei de clasă, mereu reluată pe parcursul istoriei. Observator al comportamentului şi al manipulării colective, Gheorghe Schwartz trece pe curat teorii mai vechi şi mai noi pentru a le încerca rezistenţa prin personajele sale. Aşa se întâmplă că de la primele propoziţii ale romanului aflăm totul. Într-o transparenţă totală, aflăm cine pe cine manipulează și subjugă:

„Convoiul este format din rânduri pe verticală urmând un ofițer călare și din șiruri de trei câte trei pe orizontală. Așa că ne deplasăm unul după altul, trei câte trei. Convoiul este deschis de ofițerul călare, iar de o parte și de cealaltă a convoiului merge în ritmul coloanei, la fiecare cinci șiruri, câte un soldat înarmat. De fapt, acela nu se deplasează în ritmul coloanei, ci, chiar dimpotrivă, coloana se deplasează în ritmul paznicilor. Însă nici asta nu este chiar așa: nu soldații de pe margini impun ritmul marșului, ci ofițerul călare, cel care se află în față. Și care nici el nu face decât să îndeplinească un ordin. La timp și întocmai!

Ofițerul nu e dintre cei cu rang înalt. Aceia au cu totul alte îndatoriri, desigur mult mai importante decât să conducă un convoi dintr-un loc până la destinația ordonată. Ofițerii superiori sunt ocupați să pună în aplicare cele decise de Marele Stat Major. Ofițerii superiori nu au nicio treabă cu Convoiul decât să se încredințeze că marșul își urmează cursul exact în conformitate cu ordinele primite. În rest, adică în cea mai mare parte a timpului, ofițerii superiori stau în birouri și în cancelarii și sunt preocupați de strategia de urmat. (…)

Convoiul se deplasează în urma locotenentului călare spre destinația ordonată. În ritmul calului, obosit și el, și ofițerul. Calul are ochelari de cal, călărețul nu are nevoie de așa ceva, el oricum nu privește decât la nivelul drumului. Doar în popasurile reglementare, când coboară din șa, scoate din porthart harta și își bagă în memorie traseul până la viitorul popas reglementar. Mai mult nu are rost! Apoi se întinde pe marginea șanțului, la fel ca toți cei din convoi. Acolo, la marginea șanțului, toți sunt obosiți, toți sunt egali. Nici măcar nu e nevoie să rămână soldați de pază. În șanț, toți suntem egali.” (pp. 8–9)

Apoi se naşte o întrebare care la rândul ei perpetuează paradoxul şi excepţiile de la regulă. Şi, astfel, printr-o strategie a verbului şi a povestitorului-iluzionist, cititorul e atras în vârtejul enigmelor istoriei, fără a mai fi eliberat. Romanul urmărește soarta unui grup de oameni din diverse medii sociale, care sunt forțați să călătorească împreună într-un convoi. Această călătorie devine un prilej pentru personaje să-și confrunte propriile temeri, amintiri și regrete. Prin ochii lor, cititorul este martor la suferințele, dilemele morale și eforturile de supraviețuire care le definesc existența într-o perioadă de criză extremă. Schwartz țese o structură narativă complexă, alternând perspectivele și punctele de vedere ale personajelor, ceea ce permite o explorare profundă a psihologiei și motivațiilor fiecăruia. Această abordare multi-focalizată scoate la lumină diversitatea experiențelor umane și modul în care trauma și frica pot modela și deforma identitățile. Apreciat pentru realismul său crud, Convoiul este, în esență, o meditație amară asupra umanității în vremuri de criză și asupra capacității de a găsi speranță și solidaritate în cele mai întunecate situații. Stilul lui Gheorghe Schwartz, caracterizat prin descrieri detaliate asezonate cu multă proză introspectivă, conferă romanului un plus de profunzime emoțională.

---