Copacul fericirii

(Monica Tonea)

Cartierul meu e împânzit de cireși. Unele șosele rezidențiale sunt străjuite de Burlați cărora deja li s-au scuturat petalele în mii de pete albe pe trotuare, altele de Belles Magnifiques care de abia acum au înmugurit, câteva de Early Rivers, cu floarea ieșită din copcă de abia acum, sunt și mulți cireși săbatici (cireșul amar) și alte multe străzi sunt pline de cireșii japonezi, care tind să ne zăpăcească cu rozul lor nebun. Există o armonie indiscutabilă: fiecare arteră cu cireșii ei. Cu atât mai mult ai senzația că traversezi anotimpuri de pe o stradă pe alta. Nu știu cum, nu știu de ce, nu știu dacă există o explicație științifică simplă sau complicată, dar unii cireși roz au acomodat în ei vlăstari de cireș alb. Trunchiul lor a primit în scoarță viață nouă. Îmi amintesc uluirea din primii ani petrecuți la Bruxelles, când am văzut pentru prima oară cum își duceau ritmul împreună, unite într-un singur trunchi, ramuri roz și ramuri albe laolaltă. E ceva extraordinar în dăinuirea asta a două specii diferite, nepăsătoare că nu se aseamănă, dar trăgând aceeași sevă din pământ. (…)

Pentru a citi tot articolul dă click aici.