Corina Ozon în dialog cu Romeo Aurelian Ilie
Romeo Aurelian Ilie: Dragă Corina Ozon, anul acesta ai publicat un nou roman, Cineva în orașul ăsta te iubește, la editura Trei, care se bucură deja de o primire favorabilă atât din partea publicului, cât și din cea a criticii de specialitate. Povestește-ne puțin despre geneza acestui roman. Cum a apărut ideea sau scânteia pentru acest roman și care au fost principalii piloni pe care l-ai construit? Am intuit, văzându-ți C.V.-ul, că personajul Gloria, fosta jurnalistă, care își crește singură fiica, este inspirat din propria ta poveste de viață. Mai sunt și alte elemente autobiografice în acest roman?
Corina Ozon: În primul rând, Romeo, mulțumesc pentru oportunitatea de a vorbi despre cartea mea în interviul tău! Da, romanul Cineva în orașul ăsta te iubește a fost bine primit de cititori și de critici, un aspect care mă bucură foarte mult. Pentru mine reprezintă un vot de încredere în provocarea de a aborda noi genuri cum ar fi SF și policier. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, inițial, mai exact acum cinci-șase ani, proiectul era strict unul de a scrie o carte polițistă. Personajele principale, cei doi agenți, erau deja creionați, aveau alte nume, însă ea poseda acea abilitate extrasenzorială de a anticipa lucrurile, așa cum este în actuala variantă. Cazurile cele mai complicate intenționam să fie inspirate din activitatea mea de jurnalist de investigații, pe care am practicat-o până în anul 2000. În paralel am scris și alte cărți, care au fost publicate. Apoi a venit pandemia, eu mă aflam în plină cercetare doctorală. În acea perioadă se vorbea mult despre știință, viața noastră s-a desfășurat prin intermediul tehnologiei, serviciu, școală, cumpărături, comunicare, socializare, totul a fost online. Viața 2.0 și studiul doctoral pe tehnologia comunicării au constituit motive puternice să schimb turnura subiectului și implicit acțiunea cărții, pe care o lăsasem deoparte. A fost vorba nu doare de influența unui context, important de altfel, dar și de o dorință de a imortaliza experiența inedită pe care întreaga planetă o trăia. O parte din acea atmosferă am convertit-o în roman. Astfel, cartea începe ca un roman polițist și continuă într-un mod neașteptat. Un roman-hibrid, cum bine l-ai definit tu în cronica ta.
Și, ca să răspund la ultima întrebare, fragmentele despre cazurile la care lucrează cei doi agenți sunt inspirate din viața mea de ziaristă. Ca și cele care descriu relația mamă–fiică, eu însămi fiind mamă singură, precum Gloria din carte, mi-a fost la îndemână să exprim câte ceva din experiența personală. Cumva am fost surprinsă că cititorii au depistat aceste lucruri autobiografice atât de rapid. Pentru că a fost ceva neprogramat, mai degrabă un mod de a scrie cât mai sincer. Nu a fost nicio clipă vorba de o autobiografie, ci de o exploatare a elementor din zonele pe care le stăpânesc bine.
Tu ai debutat și apoi ți-ai câștigat faima literară cu seria de romane, Amanții, care a reunit nu mai puțin de șase cărți. Au fost romane eminamente de dragoste, drept pentru care au și strâns o comunitate impresionantă de fani. Noul tău roman este unul de-a dreptul hibrid, combinând elementele unui roman polițist, cu unul de dragoste, dar prezentând și note de roman noir, SF și mistery. Știu că aplecarea spre mister nu este una nouă, regăsind-o și în volumul tău de proză scurtă, apărut anul trecut, Povești scrise în palmă. Dar celelalte elemente când și cum s-au acumulat în laboratorul tău literar?
Este adevărat că seria Amanții a avut și încă are un mare succes. Însă te contrazic, cărțile nu sunt deloc despre dragoste, sunt o cronică a zilelor pe care le trăim, mai mult relațională decât sentimentală. Aceste analize relaționale dintre diferite personaje, de-a lungul celor șase volume, au fost niște exerciții bune de a observa oamenii și de a crea personaje autentice. Cred că cel mai greu este să fii un observator obiectiv și să redai apoi autentic realitatea. Scriitoarea Rodica Bretin, care a scris recenzia cărții, a afirmat că tocmai experiența acumulată în practica scriiturii celor șase volume mi-a permis să creez personaje atât de umane cum sunt cele din Cineva în orașul ăsta te iubește. De puține ori personajele din cărțile de gen polițist și SF sunt umane în detaliu.
Despre genul SF am o veste: prima mea proză a fost scrisă când frecventam în studenție cenaclul SF Helion din Timișoara, unul dintre cele mai vechi din țară. Este cumva o reîntoarcere aparent inexplicabilă, dar pentru mine reprezintă un ciclu parcurs pe spirala literară. Cred că există etape în viața unui scriitor, când este tentat să cocheteze cu genuri pe care nu le-a mai abordat. Este ca în viață, cum se spune „toate vin odată cu vârsta”. Cred că subiectele care ne atrag sunt în strânsă legătură cu modul în care percepem realitatea sau în care găsim răspunsuri la întrebări. Iar aceste răspunsuri ni le dau timpul, experiența, oamenii întâlniți și cunoașterea acumulată.
Voi mai rămâne puțin asupra acestui nou roman, pentru că am o curiozitate foarte mare: de unde ți-a venit ideea de a exploata tema numărului irațional Pi? Ai afinități matematice ascunse? Te situezi, alături de Bogdan Suceavă, în tabăra urmașilor lui Ion Barbu, poetul matematician?
În niciun caz nu mă pot compara cu Bogdan Suceavă, care este un redutabil om de știință. La mine e vorba de un joc mai mult, mi-a plăcut matematica, așa cum am mai spus. Pentru că aveam nevoie de un eveniment legat de Pi, am aflat că 14 martie este Ziua Pi și că există o întreagă industrie de divertisment (muzică, poezie, teatru, film) și ocultism în jurul acestui număr. Ceea ce mi s-a părut foarte tentant. De la început am mers pe coincidența între numere, de aici și Pi, care are conotații ofertante, ca să spun așa. De aici, povestea s-a legat într-o logică și o intrigă, pe care Marius Stan, scriitor și savant american, a numit-o „ingenioasă”. Ceea ce m-a flatat.
Recent, chiar foarte recent, ți-a apărut și o proză scurtă în antologia Cele mai înalte uimiri, realizată de Alice Năstase Buciuta, publicată la editura Cărțile Tango. Este vorba despre o poveste motivațională, cu irizări mistice. De altfel, și în romanul recent apare un personaj din sfera aceasta a misticii. Care este, de fapt, relația ta cu transcendentul, cu religiosul și în ce măsură te simți pregătită să o exploatezi și pe mai departe în literatura ta?
Pe parcursul vieții, așa cum spuneam, avem etape și instrumente prin care încercăm să aflăm răspunsuri la necunoscute. Am trecut și prin etapa religioasă, acum, pentru mine, religia, credința sunt echivalente cu împăcarea și bunătatea, cu recunoștința. Relația cu transcendentul se schimbă pe măsură ce acumulezi informații și le filtrezi. Atracția oamenilor pentru necunoscut este irezistibilă și nu va înceta să fascineze. Ca și în cartea Povești scrise în palmă, la fel ca în povestirea din volumul colectiv, am redat secvențe autobiografice, din viața de studentă, respectiv după divorț, pe care acum le văd cu detașarea distanței temporale. Însă am încercat să le scriu așa cum le-am simțit atunci. Un fel de anamneză, de explorare de sine, tatonezi să vezi dacă poți intra în cotloane ale memoriei pe care le-ai închis cu lacăt. Nu știu acum dacă voi exploata în continuare sau nu această zonă crepusculară, și mai exact sub ce formă.
Și pentru că am ajuns în această zonă personală, vorbește-ne puțin despre tine, ca om, ca femeie. Cine este Corina Ozon cea din spatele cărților? Și cine ar fi fost Corina Ozon dacă nu ar fi fost scriitoarea Corina Ozon?
Nu vorbesc mult despre mine, acum relația autor–cititori este transparentă datorită rețelelor sociale, unde, sigur, fiecare dezvăluie ce și cât dorește. Prefer să las cărțile să ajungă la public, povestea mea, cel mult, poate într-o carte. Însă nu o consider atât de interesantă cum s-ar crede. Viața mea a fost cu totul integrată actului de a scrie în ultimul deceniu. Nu știu cine ar fi fost Corina Ozon, e dificil să fac acest exercițiu de imaginație de tipul „what if”. Viața este surprinzătoare, dacă cineva mi-ar fi spus acum nouă sau zece ani că voi publica 13 cărți, că voi călători mult cu ele, că voi cunoaște foarte mulți oameni, că îmi voi face prieteni în diferite colțuri de pe glob și din diferite domenii, că mi se vor întâmpla multe lucruri frumoase, n-aș fi crezut deloc. Sigur, totul cu prețul timpului alocat propriei mele vieți, pentru că ea nu-ți mai aparține în totalitate.
Iată-ne ajunși și la ultima întrebare, cea de tipul clișeu. Ce ne mai pregătești? Ce se mai află în proces de dospire în laboratorul tău literar? Sau ce alte proiecte, poate nonliterare, mai ai în desfășurare?
Posibil să scriu o continuare la Cineva în orașul acesta te iubește, pentru că deja cititorii sunt curioși să o afle. Și poate o poveste autobiografică? 😊 Asta ca să încheiem rotund, pornind de la primele tale întrebări.
Mă bucur mult de tot că am stat de vorbă! Am aflat lucruri foarte interesante despre tine și cu siguranță și cititorii noștri se vor bucura de ele. Mult succes în continuare, atât în activitatea literară, cât și în viața personală!!!
Îți mulțumesc și eu, Romeo! Mult succes și ție!
Leave a comment