Corpul domestic, mama și laptele, întinderea morții

Am o credință controversată. Oamenii care scriu poezie sunt ciudați: ei folosesc o altă formulă a lucrurilor simple. Nu sunt aici pentru a scrie despre aceasta nici ca fellow-scriitoare, nici ca alumnă de Litere. Scriu chiar despre formula lucrurilor simple (Tracus Arte, 2025, redactor de carte Theodor Dună), volumul de debut al Alexiei (Plăcintă), ca ex-adolescentă, care a plâns la pagina 82 (ultima pagină a cărții).

Alexia își dezbracă în fața noastră două trupuri, în fapt cele două secțiuni ale volumului: corpul domestic și întinderea morții. Corpul domestic nu este obișnuit cu goliciunea: încă învață puterea de a spune nu și de a trăi mai departe de așteptările pe care lumea le are de la o femeie în devenire. Această secțiune este marcată de un ansamblu de motive materne recurente: de la motivul mamei, până la motivul laptelui, care, pe parcurs, se disipă în motivul străzii și cel al străinului: toate gândurile sunt încheieturi sfărâmicioase/ de mame tinere/ gustă laptele înainte de a-l oferi.

Fetița Alexia se transformă în femeie sub ochii noștri, iar cititorii sunt supuși unei decizii dificile – o ținem în continuare de mână sau facem un pas în spate? Cel mai important aspect legat de volumul Alexiei este că nu există corpuri de lucru individuale. Cartea aceasta este un întreg care trebuie tratat ca atare. Familia din universul formulei este formată din mame, fete și băieți – tatăl nu pare a fi parte din lucrurile simple. Prima mențiune a acestuia este în Exercițiu de relaxare fără zgomot, unde nici măcar nu există sub formă de materie umană, ci este doar o față într-o fotografie (care zice: îmi place la tine că ești calmă).

E aici un volum al unei tinere poete în căutarea drumului spre casă (adevărata casă, orice ar însemna asta). În corpul domestic, e o furie mocnită, exprimată docil. O furie care încă nu-și dă șansa să fie agresivă. O singură vulnerabilitate violentă în toată secțiunea: oamenii țipă, iar noi împărțim un sandvici/ cu pâine multă. Altfel, ne mângâiem genunchii/ mica tandrețe/ a nesimțirii calme.

Deznădejde, când realizezi că animalul tău spiritual este/ un bărbat de 40 de ani. Existența e marcată de o senzație care nu poate fi definită. Vagul vieții: ceva care sună profund în esență/ e o cutie de stafide/ o împingi cu degetele în spatele dulapului. Licărire rară de speranță când întâlnești o Rapunzel a anilor ‘60 mergând spre casă. Teroare când te lovește – e nevoie de vocea cuiva/ să-mi înțeleg numele de fată.

Văzută drept o cale dinainte stabilită,secțiunea Întinderea morții debutează abrupt, fără tranziție ca în Corpul domestic. Vocea Alexiei devine tranșantă, cuvintele cântăresc greu, iar imaginile crude nu avertizează și nu iartă pe nimeni: afișare neuronilor/ nescalpați/ de principii morale.

Este un moment bun să vorbim despre motivul degetelor. Dacă în prima secțiune, degetele erau o protecție a sinelui față de lumea exterioară (copiii strecoară priviri printre degete), întinderea morții le redefinește drept un instrument creator: degetele de preșcolar formează/ microuniversuri sigilate. Degetele sunt în continuare un mediator între individ și colectiv, semnificație dublată de cuvântul favorit al acestei secțiuni: senzație.

Adresările directe din acest volum sunt un alt element de factură interschimbabilă. De cele mai multe ori, nu știm exact cu cine vorbește Alexia – cu sine însăși, cu noi, cu lumea. Transparență completă: nici nu vreau să știu cu cine vorbește. Această enigmă conversațională face mai ușor pentru mine (pentru noi)să-mi însușesc discursul Alexiei. De aici vine o bună parte din acest quelque chose special al volumului. O bucată din Alexia este în noi toți: pierdut într-o mulțime de afaceriști/ care caută/ ce altceva/ decât drumul spre casă.

A doua jumătate a volumului este un canvas experimental. Înțelegem ideea de adaptabilitate prin imagini a desprinderii corpului de norme: pielea ta poate fi oricând dezlipită/ de principiile impuse. Înțelegem și că, în căutarea drumului spre casă, este loc mereu pentru inserții de relaxare (atât vă zic – un scurt poem este intitulat chiar KFC).

Motivul familial este mai puțin pregnant comparativ cu primul corp. Figura maternă își face apariția în contextul părului de pisică în laringe de mamă. Prezența singulară a tatălui acaparează întregul vis de la finalul cursei: plângi pentru că/ tatăl tău e un om rău/ și tu-l îmbrățișezi/ cu atâta căldura.

Să revenim la senzații. De la ochi plânși și dureri lombare la rinichi reasamblabili și ficați cu filet și retină autocolantă, percepțiile fizicului pivotează în jurul mundanului și al suprarealismului. Ajungem la Pompiliuc Octavian/ chirurg de muște și deja nu mai facem diferența dintre ele: organele la conservă pot fi la fel de reale, pe cât pot fi durerile de spate fictive. În fond, suntem predestinați unei vieți liniare.  

Finalul volumului are grijă să nu ne lase în aer. Precum un bolnav în stadiu terminal, ne anunță că în curând nu va mai fi printre noi. Primul semnal ne ia pe nepregătite: resemnare/ ca rugăciune înainte/ de ultima suflare. După ce ne-a răscolit vreme de 80 de pagini, Alexia își ia la revedere nonșalant, la fel cum ne-a urat bun venit: lăsăm să se coacă/ prosperitatea excesul/ mediocritatea/ și cumințenia/ ultimelor mișcări. Oamenii care scriu poezie sunt ciudați. Ei folosesc o altă formulă a lucrurilor simple.

---