Cosmin Perța în dialog cu Romeo Aurelian Ilie
Romeo Aurelian Ilie: Dragă Cosmin Perța, în biografiile tale oficiale apari ca poet, prozator și eseist. Dar este un lucru bine știut că tu ești și lector la Universitatea Hyperion din București și totodată periodic îți asumi rolul de editor sau redactor pentru diverse colecții ale diverselor edituri. De asemenea, mai semnezi la răstimpuri și articole critice în diverse reviste print sau online. Pe deasupra, ai și o familie, ai și prieteni, ai o viață personală și socială. Cum reușești să le îmbini pe toate și să îți mai și iasă toate „ca la carte”? Există un ritual zilnic pe care cel puțin încerci să îl urmezi pentru a face față tuturor acestor roluri pe care ți le-ai asumat?
Cosmin Perța: Am mai vorbit de curând despre programul și rutinele mele. N-aș vrea să mă repet. Ce pot să spun este că deși sunt o fire destul de împrăștiată și de haotică, am un gust dobândit pentru ordine. M-am educat să ordonez și să mă ordonez, să lucrez după un program, chiar dacă nu unul fix, să îmi eficientizez munca, să nu întârzii la întâlniri, să îmi propun termene și să le respect. E adevărat că uneori las totul pe ultima sută de metri, dar acea ultimă sută de metri e calculată în așa fel încât să îmi permită să îmi fac treaba cum trebuie. Am lucrat multă vreme cu echipe de traducători, redactori, corectori, tehnoredactori pe care le-am coordonat. Când cinci persoane trebuie să colaboreze pentru a respecta un termen sunt o sumedenie de variabile care pot merge prost. Am învățat să am mereu un plan B și un plan C pentru orice situație, să jonglez cu termenele astfel încât chiar dacă cineva nu-și îndeplinește sarcinile să poată fi suplinit fără a pune în pericol proiectul. Totul pornește, cred, dintr-un soi de etică a muncii, nu pot să „fușeresc” lucruri, dacă îmi asum ceva îmi fac treaba cu seriozitate și responsabilitate, altfel prefer să refuz. Și cu toate acestea, îmi place să lenevesc, să am timp doar pentru mine și gândurile mele, care uneori se transformă în literatură.
Sfârșitul anului 2022 și începutul lui 2023 s-au dovedit a fi foarte bune pentru tine, din punct de vedere literar, publicând nu mai puțin de trei cărți: antologia de poezie În mijlocul unei istorii tragice, imobile – Poeme alese 2002–2022 (Cartier, colecția Cartier de colecție, 2022), cartea pentru copii Anisia și manuscrisul mistic (Polirom Junior, 2022) și romanul Ca să nu se aleagă praful de toate (Polirom, colecția EGO Proză, 2023). De asemenea, când ne-am întâlnit ultima oară, mi-ai mărturisit că lucrezi deja la un alt roman. Și, deși sunt foarte curios, nu o să te întreb despre ce este vorba în el, pentru a nu strica surpriza cititorilor. Totuși, de unde această efervescență literară? Ce te motivează să scrii încontinuu?
Nu știu ce să răspund la întrebarea asta. Bineînțeles că aș putea improviza imediat un discurs despre „datorie”, constanță, perseverență, „art is work” și alte clișee, dar nu despre asta e vorba. Adevărul e că cea mai mare teamă a mea în prezent e teama de moarte. Și nu din motivele pe care vi le-ați putea imagina. Nu de extincția fizică sau de ce e dincolo mi-e frică, ci de faptul că nu o să apuc să scriu toate poveștile pe care aș vrea să le scriu. Creierul meu este un imens procesator și creator de ficțiune, de povești, de ritmuri. Sunt, probabil, în cea mai activă și mai efervescentă perioadă creativă a vieții mele biologice. Am o listă de proiecte la care se adaugă mereu altele și altele, din mers. Mi-aș dori enorm să nu mai trebuiască să fac nimic altceva decât să scriu, să fac instalații și să gândesc proiecte culturale pentru a reuși să duc la capăt măcar partea cea mai importantă din ceea ce am deja în minte. Și aici e și sursa celei mai mari frustrări, că trebuie să mă împart, să mă divizez, să fac compromisuri, că nu pot fi un scriitor/artist full time, ceea ce complică lucrurile și îngreunează procesul. Iar procesul acesta creativ este, finalmente, ceea ce mă ține în viață. Nici măcar nu mă mai gândesc la public, la receptor, fac ce fac doar pentru că e singurul lucru care îmi dă dozele de serotonină și dopamină necesare fragilului echilibru pe care îl am.
Rămânând la poezie, ce a însemnat pentru tine această antologie care marchează împlinirea a 20 de ani de la debutul tău în volum. A fost un ceas de bilanț? Ce sentimente te-au încercat când te-ai întors la fiecare dintre volumele tale anterioare pentru a alege cele mai bune poeme? Cum a fost întâlnirea cu fiecare vârstă a poetului Cosmin Perța?
A fost oribil. Sincer. Nu pot să mă recitesc, așa cum nu pot să mă văd/ascult în interviuri sau prezențe la radio sau tv. Mi se apleacă, mi se face scârbă de mine. Dar știu că altora nu li se pare așa, ba chiar găsesc chestii interesante sau utile. Cam așa e și cu poezia, recitind am văzut doar „greșelile”, doar excesele, doar fisurile, judecând cu mintea de acum. Voiam chiar să nu o mai fac, dar până la urmă am fost convins. Apoi am vrut să mă apuc să decupez texte, să rescriu pasaje, să reformulez, noroc că m-am oprit la timp pentru că mi-am dat seama că ar fi o falsificare. Acelea au fost vârstele și acelea au fost textele. Nu știu dacă le-am ales pe cele mai bune. Le-am ales pe cele care mi-au mai plăcut cât de cât acum. Probabil că la fel voi spune și peste 20 de ani despre ce scriu în momentul acesta.
Trecând acum la proza ta, am remarcat că majoritatea romanelor tale au apărut la editura Polirom, în colecția EGO Proză, care presupune o fuziune între ficțiune și autobiografie. De altfel, cel puțin două elemente autobiografice apar frecvent în scrierile tale: localitatea natală, Vișeul de Sus, județul Maramureș, și gaterul, care, din câte înțeleg, a fost și „mina de aur” a familiei, sursa de venituri constante, dar și izvorul multor tragedii familiale. Ce alte elemente autobiografice mai apar în romanele tale sau mai bine spus, cât este ficțiune și cât este realitate în tot ceea ce scrii?
Gaterul nu e un element autobiografic. Ai mei nu au avut niciodată gater, dacă aveau făceam facultatea la Sorbona. Bunicul meu însă, care a fost miner, tâmplar, zidar, crescător de animale și predicator, avea un mic „circular”, un motoraș cu care făcea cherestea. Sunt puține, de fapt, elementele pur autobiografice pe care le folosesc și de obicei ele sunt inserate în contexte ficționale, pentru că nu istoria mea sau a familiei mele mi se pare relevantă, ci istoria și mentalitățile unui ținut. O încercare de observare a unei topologii a unui anumit spațiu, a transformărilor, a deformărilor, a crizelor. Prin urmare e un mix omogen de ficțiune și realitate în tot ce scriu, dar nu sunt un fotograf, ci un desenator. Nu sunt un documentarist, ci un experimentalist. Mă bazez pe experiență și observație directă, dar testez mereu limitele realului și îl supun unor prelucrări constante.
Apropo de autobiografie, anul trecut, în vară, ai realizat o instalație audio-video-poetică, intitulată foarte sugestiv și cu o nuanță mitică, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în care ai evocat o serie de evenimente petrecute în familia ta, pe trei generații, a bunicilor tăi, a părinților tăi și a copiilor (tu și fratele tău mai mic). A ieșit un proiect foarte emoționant și mi-a făcut plăcere să (re)citesc poemele din acest proiect și în cadrul antologiei mai sus menționate. Cât de importantă este familia pentru tine? Pe de altă parte, deși provii dintr-o familie de intelectuali, tatăl tău, Lucian Perța, fiind la rândul său poet, ai evitat să faci din asta un titlu de glorie, ci ai preferat să îți câștigi locul în literatură strict prin forțele proprii. Ai avut vreodată ispita de a te „rupe” de prestigiul tatălui tău?
Nu a fost nevoie să mă „rup” pentru că mi-a acordat mereu toată libertatea de gândire și de acțiune. Am refuzat însă, e adevărat, orice asociere directă, pentru că nu voiam să fiu văzut ca „băiatul lui tata”, ceea ce, în fond, nici nu am fost vreodată. Îl apreciez enorm pe tatăl meu, dar nu aș putea face niciodată ce face el și nici nu îmi doresc, deoarece concepțiile noastre estetice vin din alte paradigme și se manifestă cu totul diferit. Practic suntem amândoi scriitori, dar avem în comun cam cât au un mecanic și un chimist, ambii foarte buni în domeniile lor. Și am știut asta de la început, și el, și eu. De acolo înainte a fost simplu.
În ultimele luni ești foarte implicat într-un proiect ce ține de performance-ul poetic, denumit SWORDS – Spoken Word Sessions. Povestește-ne mai mult despre acest proiect, mai cu seamă că este ceva destul de inovativ la mijloc. De asemenea, dacă mai ai și alte proiecte în proiect, te rog să „dai din casă”, să știm și noi la ce să ne mai așteptăm.
SwordS este o scenă de spoken word pe care am gândit-o într-un grup mai mare de poeți în toamna anului trecut și pe care am concretizat-o cu ajutorul lui Iulian Morar și a Oanei Popa de la Liveland și a Control Club. E un spațiu experimental în care încercăm să combinăm poezia cu muzica electronică sau live, cu proiecții video, jocuri de lumini și alte efecte pentru a crea o atmosferă care să potențeze mesajul poetic și să îl propage cu mai multă intensitate. Toate aceste performance-uri sunt unice, pentru că sunt irepetabile, ele se nasc și mor acolo pe scenă, nu pot fi reproduse exact, iar asta dă cumva momentelor o încărcătură și mai mare. Vom relua sesiunile din toamnă și, ca până acum, vom încerca să aducem în fața publicului unele dintre cei mai relevante și mai interesante voci poetice contemporane în combinații multimedia tot mai provocatoare.
Cât despre alte proiecte, două sunt pe final și pot să vă spun că între 15 septembrie și 15 octombrie o să vă invit în subsolul ARCUB pentru a participa la o instalație audio pe care am numit-o „Voices of War” și pe care am realizat-o în colaborare cu muzicianul ucrainean Denys Vasyliev. Denys, care este coordonatorul unui adăpost antiaerian în Zaporojie a făcut înregistrări ale sunetelor din timpul bombardamentelor rusești. Mi-a trimis înregistrările brute, eu am făcut un decupaj, le-am editat, colat, am construit o succesiune narativă și am adăugat câteva elemente de voce. E un concept care mizează pe ideea de fragilitate a ființei contrapusă absurdului războiului, acțiune umană voluntară menită să curme viețile altor ființe umane, nevinovate, fără altă justificare decât cea politică. Politicul este un construct ideologic, abstract, pe când senzațiile celor prinși involuntar în mijlocul războiului sunt cât se poate de naturale și de concrete, dezvăluind, într-o dimensiune angoasantă, neputința omului de a se împotrivi unui destin guvernat de decizii pe care nu le-a luat el. E important de spus că, în afară de vocile adăugate, sunetele nu au fost stilizate și nici nu au fost adăugate alte efecte, mizând pe o abordare cât mai naturală a sunetelor războiului.
Și, în fine, anul viitor vom da drumul unei instalații digitale de această dată, despre care vă spun deocamdată că va consta într-o aplicație prin care oricine, în funcție de data nașterii, își va putea construi propriul poem personalizat din versuri de Cosmin Perța. Curatoarea ambelor instalații este Ana Negoiță. Voi anunța vernisajele din vreme și vă așteptăm să le vizitați.
Cosmin, așa cum spuneam, ești neobosit. Proiectele tale viitoare sunt foarte interesante și ar trebui să fie văzute de un număr cât mai mare de oameni. Personal voi face tot posibilul să ajung la ele. Mi-a făcut o mare plăcere să stăm de vorbă ca doi vechi prieteni. Îți urez mult succes în tot ceea ce faci, pentru că faci foarte bine atât pentru literatură în special, cât și pentru cultură în general! Și bineînțeles, gânduri bune de la RAI!
Leave a comment