Cristina Bogdan în dialog cu Romeo Aurelian Ilie

Romeo Aurelian Ilie: Stimată doamnă Cristina Bogdan, sunteți decanul Facultății de Litere din cadrul Universității din București și conferențiar universitar; ca formație profesională sunteți antropolog, aveți o specializare în tanatologie și periodic organizați și susțineți conferințe internaționale în acest domeniu; sunteți totodată editorul-șef al revistei Ficțiunea. Opt m, publicați frecvent în Dilema Veche și, mai nou, cochetați și cu poezia, și încă la un nivel cât se poate de serios. Ba mai mult, observ, din mediul online, că vă place să călătoriți și, bineînțeles, să petreceți foarte mult timp împreună cu familia dumneavoastră. Cum reușiți să le faceți pe toate? Ați descoperit elixirul care ține timpul pe loc?

Cristina Bogdan: Nu l-am descoperit, deși adevărul este că mi-ar prinde foarte bine. Fac într-adevăr multe lucruri și în zone diferite ale vieții, renunțând la altele, de pildă, la somn. Totul are un preț pe lumea asta, dar, pe de altă parte, eu cred și în ideea anticilor, a stoicilor, potrivit căreia orice lucru are două toarte de care poate fi agățat, una mai greu de purtat, alta mai la îndemână. Încerc să apuc lucrurile de toarta mai ușoară. Iar pentru mine secretul este să te străduiești să faci totul cu recunoștință și bucurie. În plus, am un avantaj secret: sunt femeie, iar femeile sunt capabile să facă mai multe gesturi deodată, așa s-au dezvoltat ele, în conformitate cu ceea ce am putea numi fișa postului, în durată foarte lungă. Printre altele, predau și studii de gen și discut adesea cu studenții mei despre faptul că bărbații îndeplinesc sarcinile succesiv, în timp ce femeile au capacitatea de a le rezolva frecvent simultan. Nu e niciun fel de ierarhizare aici, să nu mă înțelegeți greșit, e pur și simplu un mod diferit de a acționa, pe care oamenii – femeile și bărbații – și l-au exersat într-un interval foarte lung. Femeile au fost nevoite să aibă grijă simultan de copiii și de bătrânii tribului, să facă mâncare și toate celelalte treburi casnice, iar lucrurile acestea nu puteau fi amânate sau ierarhizate. Bărbatul pleca la vânătoare, el era provider-ul, trebuia să aducă cele necesare traiului acasă, fapt consemnat și în zestrea paremiologică românească. Avem o mulțime de proverbe care pun accentul pe această funcție a elementului masculin, avertizându-ne că „unde nu-i bărbat în casă, nu-i nici mămăligă pe masă”. E drept că, în ultima sută de ani, lucrurile s-au schimbat considerabil, dar e un interval foarte mic față de restul istoriei.

Revenind la întrebare, trebuie să recunosc că sunt multe lucruri pe care mi-aș dori să le fac și nu apuc. Uneori, mă înghit muncile administrative, alteori am perioade lungi în care mă dedic intens studenților mei și activităților de predare sau celor de cercetare. Cel mai adesea familia e cea care suferă, nu reușesc să petrec alături de fiica și de soțul meu timpul pe care mi l-aș dori. Îi simt mereu așteptându-mă și sper din suflet să vină și ziua în care voi avea înțelepciunea și puterea de a echilibra mai bine balanța. Avem mereu tendința de a-i sacrifica pe cei care știm (sau credem) că ne pot înțelege, dar au și ei limitele lor și nu le putem încălca la infinit.

Cât despre călătorie (că ați strecurat și acest cuvânt în întrebarea dvs), recunosc cinstit că e felul meu de a mă deconecta, de a (între)rupe ritmul și de a-mi oferi un timp al respirației autentice. De la călătoria de plăcere la cercetările de teren, de la hălăduielile visătoare și neplanificate până la city-breakuri cu obiective clar stabilite, de la pelerinaje la preumblări cu deschidere culturală, a ieși din spațiul cunoscut pentru a descinde în alte teritorii rămâne, în ceea ce mă privește, una dintre cele mai profunde forme de cunoaștere. Nu atât a lumii exterioare mie, cât a propriei interiorități. Cel mai bine mă cunosc pe drum, tăind cu maceta înțelegerii lianele în al căror păienjeniș pare că mă împotmolesc, întâlnind alți oameni, privind înspre peisaje, tradiții și obiceiuri diferite de cele existente în lumea pe care o numesc acasă. Ca să nu mai spun că sunt perfect de acord cu proverbul evreiesc, potrivit căruia „indiferent ce se întâmplă, o călătorie îți oferă întotdeauna o poveste de spus”. Sunt fericită când adun în desagă povești de depănat altora, căci sunt, ca într-o istorioară cuprinsă în antologia lui Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoșilor, „un negustor de cuvinte”.

Eu v-am descoperit în paginile revistei Dilema Veche, grație unui articol foarte bine scris despre Pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos, apoi v-am dat o a doua întâlnire livrescă în paginile cărții dumneavoastră, Moartea și lumea românească premodernă, pe care am găsit-o de-a dreptul fascinantă. Și, cu toate că este o lucrare academică, nu am resimțit niciun moment rigiditatea și rigoarea proprie acestui gen de lucrări. Ca un paradox, cartea dumneavoastră despre moarte mi s-a părut plină de viață. Și aceasta deoarece se simte cu fiecare frază despre moarte că dumneavoastră vedeți întotdeauna dincolo de ea, vedeți Învierea, ceea ce face ca moartea să nu mai fie atât de înspăimântătoare. V-aș întreba, de unde vine aplecarea aceasta către tanatologie și, totodată, pentru cele sfinte?

Moartea m-a fascinat de când mă știu, pentru că mereu mi s-a părut că viața are un sens înalt, din moment ce curge înspre un sfârșit, care se deschide spre o altă existență, fără țărmuri, fără limite. Am simțit de foarte tânără adevărul pe care l-au rostit în felurite chipuri Sfinții Părinți și anume acela că moartea este cea care introduce sens în existență. De altfel, ei recomandau în mod constant să călătorești prin viață pe un culoar străjuit de o parte de gândul la Dumnezeu și pe de alta de gândul la moarte, în felul acesta înțelegând mai ușor efemeritatea lucrurilor de aici și evitând, poate mai lesne, greșelile.

Copilă fiind, m-am întâlnit pentru prima dată cu moartea străbunicii mele materne, Ana, pe când aveam numai 7 ani. Îmi amintesc clar ziua în care a murit și senzația aceea de mister, precum și aburul de tristețe și perdeaua de lacrimi care înconjurau evenimentul. Moartea e unul dintre puține evenimente ale vieții de aici, pe care nu avem posibilitatea să le experimentăm în mod repetat (așa cum se întâmplă, de pildă, cu studiile, cu iubirile, cu prieteniile, chiar și cu nașterile copiilor noștri). Trăim moartea, dacă pot folosi această imagine oximoronică, doar prin intermediul sfârșitului celorlalți, la care asistăm în calitate de martori mai mult sau mai puțin implicați afectiv. Mi s-a părut straniu că singurul lucru cert al existenței noastre – deznodământul – este cel pe care nu-l putem construi obișnuindu-ne cu el treptat. Deși, dacă suntem sinceri, conștientizăm că murim în multe feluri, și în plan fizic (unde, din păcate, degradarea e uneori absolut evidentă), dar și în plan intelectual (căci puterea de a înțelege sau de a memora se diminuează și ea odată cu înaintarea în timp) sau afectiv (după o anumită vârstă renunțăm adesea să mai trăim sentimentele la intensitatea maximă pe care ar putea-o avea, intervine un soi de blazare lipsită de fertilitate). Conștientizăm că murim zi de zi, dar refuzăm cu obstinație gândul, de parcă el ne-ar împiedica să trăim. Eu cred, dimpotrivă, că acest gând la moarte este sămânța care ne-ar putea ajuta să vedem mai clar intensitatea culorilor vieții, să prețuim micile sau marile bucurii, să rămânem atenți la spectacolul fiecărei clipe. Ca într-o celebră gravură de Escher (Oog, Ochiul, 1946), moartea se reflectă în ochiul meu, dar nu ca un craniu ce amintește de ideea descompunerii, ci ca o promisiune a Învierii.

Cât despre credință, ea este un dar, n-am eu absolut niciun merit. Am primit-o pur și simplu în adolescență, atunci când căutam cu obstinație sensul lucrurilor. Îmi amintesc că am deschis într-o zi Noul Testament și am citit acest verset dintr-una dintre Epistolele Sfântului Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întărește.” M-am agățat de această idee ca de colacul de salvare al vieții mele. Când mi-e greu, dar și când mi-e bine, îmi spun că pe toate le pot pentru că Cineva, de fapt, le poate pentru mine. De la acest verset am plăsmuit sloganul vieții mele: „Cu Dumnezeu înainte.” Așa merg mai departe, zi după zi.

M-aș opri puțin și asupra funcției sau, mai bine spus, a misiunii dumneavoastră de profesor universitar și, implicit, de decan al Facultății de Litere și v-aș întreba cum vedeți prezentul și, mai ales, viitorul învățământului românesc. Vedem cu toții, prin intermediul mass-mediei, tot mai multe semnale îngrijorătoare care descriu învățământul românesc ca pe un „om bolnav”. Cu o metaforă din sfera tanatologiei, este cazul să cântăm prohodul școlii românești? Și dacă da, poate fi un prohod întru înviere, ca în cazul Prohodului Domnului?

Eu sunt un om fundamental optimist, văd în toate mai întâi partea plină a paharului sau, atunci când nu reușesc să o văd, mă gândesc că am eu ochii acoperiți de niște pielițe care trebuie date la o parte și că, oricum ar fi, Dumnezeu nu ne lasă niciodată, în cel mai negru întuneric aprinde câte un opaiț care covârșește imediat întunericul. Îmi amintesc mereu de o pildă din Pateric, cu un părinte întrebat ce ar face dacă ar ajunge, după moarte, în iad. Răspunsul lui senin m-a cutremurat: Îl ruga pe Dumnezeu doar să-i lase rugăciunea, ca să aprindă o făclie în străfundurile întunericului. Și să lumineze astfel suferința din jur. Chiar și în mijlocul iadului, nu se gândea la nefericirea proprie, ci la ceilalți.

Învățământul românesc este într-un moment nefast, de vreo 30 de ani încoace tot așa este. S-au schimbat mulți miniștri ai educației, care nu au reușit deloc să-l așeze pe un făgaș bun, fertil. Au propus amendamente, au modificat legi, dar nu au lucrat la ceea ce ar fi contat cu adevărat: resursa umană. Până nu vom reuși să-i convingem pe tinerii valoroși să rămână, din pasiune și vocație, în domeniul învățământului, până nu îi vom motiva financiar și prin asumarea unui anumit statut social să își dorească să practice această profesie, învățământul va fi mereu în suferință (ca să nu spun în moarte clinică). S-a lucrat și în învățământ, ca în Biserică, dinspre exterior spre interior. S-au construit ziduri și s-au aplicat reguli, dar nu s-au înălțat bastioane ale înțelegerii în oameni. Din păcate, s-au diminuat considerabil sau chiar s-au pierdut dragostea și respectul față de educatori, profesori, mentori, și foarte multe dintre carențele actuale ale învățământului pornesc de aici. Profesorul nu e doar ceea ce este el, prin sine, ci și ceea ce face din el privirea învățăcelului. Și vă spun asta în deplină cunoștință de cauză, așa cum ucenicul își construiește duhovnicul, așa și elevul își poate înălța sau coborî profesorul.

Învățământul românesc este bolnav, pentru că bolnavi sunt oamenii lui. El nu e o realitate abstractă, ci un eșafodaj construit cu oameni, pentru oameni.

Dacă lucrurile se vor redresa vreodată, asta se va întâmpla doar schimbând mentalitatea, percepția asupra profesiei nobile de educator. Indiferent de nivelul pe care plasăm educația, de la grădiniță până la cursurile post-doctorale, fiecare etapă e esențială.

Care ar fi în momentul de față, în opinia dumneavoastră, principalele probleme ale sistemului educațional românesc? Cum am ajuns aici și cum putem ieși din acest impas?

Dincolo de ceea ce am spus deja, referitor la resursa umană, cred că o problemă semnificativă e legată de lipsa de coerență și de constanță din sistemul nostru de educație. Dacă fiecare ministru subminează ideile predecesorului său și încearcă să modifice datele sistemului, ne trezim în fața complexului Meșterului Manole – ceea ce ziua construia, noaptea se dărâma. Ar fi necesar să gândim o strategie pe termen mediu și lung la nivel educațional, pe care să o aplicăm riguros, indiferent de schimbarea decidenților. Să ne asumăm să ducem la bun sfârșit anumite idei, chiar dacă nu au fost ale noastre. Să avem generozitatea de a fi continuatori, nu neapărat întemeietori. Și încă ceva deosebit de important: trebuie să ne adaptăm la contextele actuale, să înțelegem profilul uman și intelectual al generațiilor de astăzi și să purtăm un dialog autentic cu ele. Altfel spus, să venim la zi nu doar cu informația, ci și cu modalitățile de a o transmite, de a o face accesibilă.

Cum am ajuns aici – nu cred că mai contează. Cum mergem mai departe e singura întrebare validă. Cu un efort autentic de restructurare, bazat pe o înțelegere profundă a fenomenelor sociale și a schimbărilor de mentalitate și comportament care afectează generațiile actuale de elevi și studenți. Noi, educatorii, trebuie să ne reinventăm pentru ca discursul nostru să poată fi auzit și înțeles. Nu contează doar ce predăm, ci, mai ales, cum o facem.

Revenind la lucruri mai puțin problematice, de când a început pasiunea pentru poezie și care a fost motorul acesteia? Din ce îmi pot da seama, expunerea în calitate de poetă a venit destul de recent, dar mi-e clar că ați tatonat terenul cu mult timp în urmă, în intimitatea casei și a foii de scris. Și o spun în cunoștință de cauză, pentru că v-am citit câteva poeme și sunt foarte bine scrise.

Am scris de când mă știu, pentru că scrisul mi s-a părut cea mai autentică piele a omului. Am practicat mereu ceea ce Nichita Stănescu a denumit prin termenul de hemografie – „scrierea cu tine însuți”. Am scris sute de scrisori, pe vremea când locuiam la Paris, pentru stagiile de doctorat în cotutelă; îi scriam zilnic soțului meu, căci scrisul mi se părea a fi gestul iubirii prin excelență (am și povestit despre asta într-un articol publicat în revista Ficțiunea. Opt m – https://fictiunea.ro/2022/103/art2/).
În curțile poeziei am poposit însă târziu, după ce am străbătut ani de-a rândul munții și văile studiilor științifice de istoria mentalităților și de antropologie culturală și dealurile eseurilor și ale articolelor culturale. Am ajuns acum câțiva ani la o răscruce de drumuri și am simțit că vreau să ies din pielea academică și să fiu doar o Cristină de hârtie (cum mă alinta soțul meu, pe vremea aceea, prietenul meu, adică pe când aveam vârsta de azi a fiicei mele). Versurile au curs firesc, ca un râu de munte ținut multă vreme într-un baraj. Eram o cititoare pasionată de poezie, dar nu aveam îndrăzneala să cred că aș putea să învârt și eu mărgelele de sticlă ale acestei arte. Și, într-o bună zi (pentru mine chiar a fost bună!), Doina Ruști mi-a cerut să îi încredințez câteva dintre poemele mele pentru a fi publicate. Așa mi-am făcut curaj să-mi arăt între oameni un chip pe care aproape că nu îndrăzneam să recunosc că îl am.

Dar nu scriu poezie neapărat ca să public, ci pentru că poezia îmi pare a fi cea mai înaltă formă a scriiturii, a aducerii adâncului la suprafață și a coborârii suprafeței în adânc. Poezia este un fel de rugăciune esențializată, în teritoriile literaturii. O condensată și adâncă rugăciune a inimii („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”), între ecteniile liturgice sau icosele și condacele tăinuite în acatiste și paraclise.

Iar ca să răspund în cheie poetică la această întrebare, aș lăsa aici, cu permisiunea dvs, câteva versuri, pe care le-am așternut pe hârtie în urmă cu ceva timp. Se va înțelege, nădăjduiesc, mai limpede ce cred eu despre semnificația verbului a scrie:

Să scrii

e ca și cum

te-ai dezbrăca cu o mână

și

te-ai îmbrăca cu cealaltă.

Te dezbraci

de ceea ce simți

și te acoperi

cu vocabule,

ca un Argus Panoptes,

cu mii de ochi,

toți la vedere,

toți închiși.

Orbirea nu e absența

privirii,

ci excesul ei.

Beat de atâtea văzute,

cobori tiptil

în invizibil.

Să scrii

e ca și cum

ar ploua în tine 

cu tăcerile celorlalți.

Le strângi pe toate 

într-un ciubăr,

în care te scufunzi

noaptea, 

pe lună plină,

ca să te trezești

în apele 

unui singur cuvânt.

Să scrii

e ca și cum

ți-ai pregăti 

pomana de viu.

Iei parte la ea,

doar ca să fii sigur

că li te-ai împărțit.

Luați, mâncați, beți

și vă îmbrăcați

cu mine.

Să scrii

e ca și cum ai iubi.

Să iubești

e un fel de a scrie.

Cu frică și cutremur,

cu slova de foc,

cu litera stacojie.

În încheiere v-aș ruga să ne vorbiți puțin și despre alte pasiuni pe care le aveți pentru că sunt convins că mai sunt și alte lucruri de dezvăluit dintre cele pe care modestia dumneavoastră le ascunde cu atâta pricepere.

Cea mai mare pasiune a mea sunt oamenii. Viul din fiecare dintre ei. Lumea întreagă se răsfrânge într-un om. Toate drumurile mele duc înspre oameni și se întorc în omul din mine. Cred în frumusețea nebănuită a întâlnirii care ne scoate din noi înșine, ne dislocă din structura noastră monolitică pentru a ne apropia de un altul. Toate celelalte pasiuni ale mele sunt subsumabile acesteia: citesc pentru a mă întâlni cu scriitorii care nu mai sunt și cu istoriile personajelor create de ei, scriu pentru a întinde brațe de lumină și tandrețe către semenii mei, călătoresc pentru a-i vedea și înțelege, în căușul lumilor cărora ei le dau contur.

Îmi amintesc de o idee a lui Mark Twain, potrivit căreia „cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și ziua în care ai aflat de ce”. Așa este. Dar cele mai importante momente ale vieții mele sunt cele în care mă nasc din nou, reflectându-mă în oglinda minții și a inimii celuilalt. Nu îmi pot imagina existența în absența întâlnirii. Chiar și în clipele de singurătate deplină, îi port în mine pe toți cei întâlniți de-a lungul traseelor mele prin lumea de sub cer.

Mă bucur mult de tot că am reușit să avem acest dialog, că v-ați rupt din prețiosul timp pentru a sta puțin la taclale literare. Pentru mine a fost un timp mai mult decât plăcut, a fost un real câștig. Sper să reușim și cu altă ocazie să ne așternem la povești. Vă mulțumesc din suflet!  

---