„Cu apa la gură uităm că între noi era o arșiță”

Luminița Potîrniche (născută în anul 1962), a debutat în anul 2015 cu volumul de poezie Dumitru Chicuș 30, apărut la editura Vinea. A continuat cu volumele de poezie: Bu-hu-hu din noaptea iubirilor moarte (Vinea, 2016, 2019), O poveste visată din două unghiuri diferite (Eikon, 2016), Despre zboruri căzând (Grinta, 2017) și Războiul de marți (Vinea, 2018). În anul 2020 face un viraj spre proza scurtă, publicând volumele, Tanti Clara, madam Sand și alte câteva femei (Detectiv Literar, 2020) și Piața de păsări (Detectiv Literar, 2021). Revine la poezie cu volumele: Pasărea care a căzut pe masă (Sf. Ierarh Nicolae, 2022), Nu lăsa ziua nescrisă (InfoRapArt, 2022) și, cel mai recent, Apa nu avea nicio ușă (Tracus Arte, 2023). Asupra celui din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Desigur că nu întotdeauna titlul reflectă întocmai conținutul cărții, dar în cazul de față, avem de a face cu un titlu cum nu se poate mai potrivit, întrucât poeta Luminița Potîrniche chiar ne propune un volum de poezie în care „personajul principal” este apa. Dar nici vorbă de o reinterpretare a potopului biblic, cum întâlnim, de exemplu la Nicolae Tzone în volumul Zece elegii, nici vreo serie de imnuri închinate apei ca element vital sau ca element distructiv. Ceea ce avem, de fapt, în acest volum sunt o serie de variațiuni pe tema apei, dar de fiecare dată apa este o metaforă sau, mai bine spus, o altă metaforă, căci în fiecare poezie are un alt înțeles. Iar cititorului îi revine sarcina de a descifra ce se ascunde în spatele fiecărei ape, mai cu seamă pentru că, așa cum spune și titlul volumului, nici vorbă de vreo ușă în cazul de față.

În cele ce urmează voi reproduce două poezii de dimensiune redusă, spre exemplificare, firește, după care voi reveni cu alte scurte impresii: „apa fricii coase peștele de cârligul undiței/ pescarul cârpește răsăritul cu o nouă rană/ sângerată prada răsplată acestei lumi/ cu găleți goale și fire invizibile care leagă/ realități inconciliabile/ altfel cum am mai avea scuze pentru întoarceri/ și retrăiri penitente/ vezi și dimineața asta face un golf/ în care te poți pescui cu mâinile goale/ nici nu ți-au căzut încă solzii de pe coada evoluției”; „și iar invocăm apa aceea în care/ nu e nicio ușă/ norocul pică din cer/ și se face bărcuță de hârtie/ se udă prescripțiile de salvare/ colacul e greu și ia apă/ miezul e pâinea care ne trebuie/ cu apa la gurăuitămcă între noi era o arșiță/ și un nisip de necunoaștere/ insipid incolor inodor/ norocul scapă/ și se înalță livid/ ca o ancoră în câmpie”.

Vedem așadar că poeta Luminița Potîrniche practică o poezie ce amintește mai curând de cea a expresioniștilor, în care metafora, paradoxul și alte figuri de stil subtile ocupă locul central, trasând totodată și miza poeziei, aceea de a pune cititorul la treabă, de a-i forța mintea să deslușească mesajul criptat. Dar dincolo de aceasta, sunt de remarcat arabescurile de imagini, uneori aparent abstracte, pe care poeta le desenează cu fiecare poezie. Desigur, s-ar putea spune că nu este în ton cu poezia de astăzi, din care metafora este cvasiabsentă. Dar eu spun că, de fapt, să scrii astăzi în maniera aceasta este în primul rând o dovadă de curaj. Și sunt convins că și Luminița Potîrniche își are cititorii săi, cu siguranță de toate vârstele.

---