Cu cerul în coate

(Cristian Vicol)

Sunt câteva lucruri care rămân cu noi atunci când trecem din copilărie în maturitate, obiecte imateriale care persistă în conștiința noastră și ne alcătuiesc personalitatea. De cele mai multe ori aceste lucruri capătă forma unor amintiri și asocieri stranii. Trăiesc în subconștient, de unde ni se dezvăluie în cele mai neașteptate momente – sunt declanșate de culori, de mirosuri, de vreun sunet particular.

Unul dintre tablourile mele preferate este Monochrome Bleu, dreptunghiul albastru a lui Yves Klein, profund, adânc, misterios, infinit precum cerul copilăriei lui, al verilor petrecute la Saint Tropez. E cerul care se pierde în mare, sub care ne rătăcim în poveștile și în fantasmele pe care ni le spunem atunci, lipsiți de constrângeri, rătăciți în dreptunghiul albastru, NCS 1981-R73B, care se prelungește la nesfârșit, mult peste marginile pânzei de bumbac.

Când am văzut prima dată acel albastru mat, domol și consecvent, primul lucru la care m-am gândit a fost că îl mai văzusem undeva, simțeam o familiaritate aproape mistică față de acea nunață specifică și, deși nu reușeam să îmi amintesc de unde, m-am lăsat să alunec printre culori, încercând să aflu cum de îl cunoșteam pe Klein cu mult înainte să îl văd pentru prima dată. Apoi mi-am amintit.

Era tot într-o vară, sau poate mai multe la rând, și mirosea a praf și a betoane încinse, ca de obicei. Stăteam afară cât era ziua de lungă, toropit de căldură, murdar și transpirat. Eram julit în coate și în genunchi, pentru că la fiecare trântă mă întâmpina trotuarul, bitum zgrunțuros, din smoală, care îmi jupuia pielea, răni lipicioase, în care se năclăiau pământul și frunzele. Căzătură după căzătură, zi după zi, mereu întins pe burtă, lipsit de griji, parcă îi căutam fierbințeala.

Apoi, seara mergeam acasă, iar bunica mă ducea la baie, unde îmi spăla juliturile, vânătăile și zgârieturile cu apă călduță și săpun. Mă împotriveam, de parca ștergea de pe mine, cu buretele, vacanța și libertatea, ale căror semne le purtam în genunchi și în coate. „Stai, chițule, că nu îți fac nimic”, se rățoia la mine, fără să fie de fapt supărată. Când termina cu apa, dintr-un dulăpior scotea un recipient micuț, din sticlă, care conținea un lichid de culoarea cerului de peste zi. Albastru de metilen. Umezea în el un băț cu vată, apoi mă curăța ușor – roșeața rănilor strânse peste zi era acoperită de albastrul intens, chimic, pe care am ajuns să îl asociez, e firesc, asemenea lui Klein, cu libertatea copilăriei, a lunilor de vară în care singura responsabilitate pe care o aveam era aceea a zilelor fericite, trăite nestingherit, a fantasmelor care pe atunci erau reale, dar care azi au devenit doar reziduuri ale imaginației.  

De atunci, cerul meu, albastrul copilăriei mele, e întipărit în coate și în genunchi, unde cred că le voi purta întotdeauna. 

---