Cu nostalgie și durere despre primul an de predare… în comunism
Ohara Donovetski este doctor în filologie la Universitatea București, profesoară și scriitoare. Printre cărțile sale amintim: roamnele, Casting pentru ursitoare (Polirom, 2018), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (CDPL, 2019) și Puzzle cu pețitoare (Trei, 2020), volumele de versuri, Meniu cu lupul în poală (CDPL, 2022), Ce treabă are Gutemberg (CDPL, 2024) și Ceai de zahăr ars (Editura pentru Literatură și Artă, 2024), și volumele de eseuri, Gramatica limbii române ca o poveste (Corint, 2013, 2014) și Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (Corint, 2021). Cea mai nouă apariție editorială a sa este romanul Vedere cu solzi, apărut anul acesta la Editura pentru Literatură și Artă. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Pot spune dintru început că romanul acesta m-a atins din primele rânduri la coarda sensibilă din două părți diferite: mai întâi, acțiunea lui se petrece în anul 1988, anul meu de naștere, și mai apoi pentru că acțiunea romanului se referă la primul an de predare al eroinei, Clara, iar amintirile mele legate de experiența similară sunt încă proaspete în memorie, chiar dacă deja am încheiat al treilea an la catedră. Și chiar dacă eu nu sunt învățător, ca protagonista romanului, ci profesor, multe dintre experiențele sale ca debutantă în 1988, le-am trăit și eu, 34 de ani mai târziu, în 2022.
Dar, destul cu subiectivismul! Să trecem și la prezentarea obiectivă (atât cât se poate) a romanului. Așadar, este august 1988, un an al contraapogeului comunismului în România, și tânăra Clara termină Liceul Pedagogic din București și primește repartiție, ca învățătoare în orașul natal, Călărași, la nou înființata Școală nr. 11, din nou înființatul cartier, La zece nivele, o zonă în care s-au construit în stil comunist, pe repede-nainte, mai multe blocuri de zece etaje pentru muncitorii aduși din alte orașe pentru a lucra în zona industrială a Călărașului, a cărei vedete erau Combinatul Siderurgic și Fabrica de Prefabricate pentru construcții. Așadar, o lume complet nouă față de cea pe care ea o știa Clara din copilăria sa.
În mod normal, s-ar crede că orice absolvent de Pedagogic ar fi bucuros să primească repartiție în localitatea natală. Așa a fost și cu Clara, până și-a dat seama că din tot orașul pe care îl iubise în copilărie, nu mai rămăsese la fel decât propria casă, deși nici aici nu era nici pe departe la fel, întrucât trebuia să trăiască acceptând într-un fel sau altul realitatea morții tatălui ei, pe care în perioada studiilor din Capitală reușise cumva să o mascheze, să o estompeze în spatele grijilor de elevă.
Prima zi de școală a venit desigur și cu primele șocuri. Iar cel mai puternic a fost cel din momentul în care s-a văzut singură în fața unei clase de elevi de a I-a, pentru prima dată cu adevărat singur, fără profesor asistent, fără metodist, fără inspector, fără măcar vreo colegă, neștiind ce trebuie să facă, având senzația că a uitat absolut tot ce a învățat în cei patru ani de Liceu Pedagogic, în care mâncase pedagogie și metodică pe pâine. Printre alte șocuri au fost acelea în care a înțeles că are în clasă o elevă cu păduchi, care venea dintr-o familie cu adevărat săracă și un elev surdomut, sau momentul în care, suplinid o colegă, s-a trezit în situația în care unul dintre elevii acesteia a făcut în clasă o criză de epilepsie, moment în care și-a reactivat instantaneu o amintire din copilărie și a reușit să îi oprească criza, mușcându-l de deget.
Dar adevăratul șoc și cel care a lăsat cele mai adânci urme s-a produs și, aș putea spune reprodus, cu fiecare zi, din momentul în care a început să îi cunoască pe colegii din cancelarie, când a realizat ce lume pestriță era adunată acolo și mai ales când a înțeles că unii dintre ei s-ar putea să fie turnători la Securitate, fapt care a determinat-o să evite cât a putut de mult cancelaria și să petreacă inclusiv pauzele în mijlocul elevilor săi, ceea ce a făcut totuși ca legătura dintre ei să se sudeze mai bine. Toate acestea însă nu au scutit-o de șocul suprem, acela de a se trezi, spre finalul anului școlar, că este racolată pentru a face parte din rețeaua de colaboratori, mai simplu spus, turnători la Securitate.
Așadar, un roman puternic psihologic și emoționant, în care eroina trăiește stări diverse, provocate de realități diverse. Pe de o parte nostalgia, tristețea și durerea, pricinuite de pierderea tatălui, de schimbările din oraș și de aminirile din copilărie, pe de altă parte, șocul, dar și bucuria, emoțiile, lacrimile, zâmbetele, frustrarea și pe alocuri fericirea aduse de elevii săi de clasa a I-a, iar pe de a treia parte, groaza, frica, neputința, durerea și senzația de gol interior și de împietrire pe care le-a trăit la presiunea cancelariei, dar și a regimului comunist în general, regim ajuns, așa cum spuneam și mai sus, la vârful absurdului său, fapt ce a și dus la căderea sa un an mai târziu în decembrie 1989.
Putem spune, de asemenea, că avem de a face inclusiv cu un roman istoric și chiar antropologic, atât prin prisma faptului că este surpins aici finalul societății comuniste „multilateral dezvoltate”, cât și prin prisma faptului că ilustrează viața și într-o oarecare măsură, istoria orașului Călărași, un oraș de Dunăre, în care își duceau viața oameni de mai multe etnii și culturi, veniți din lumi diferite, dar care au învățat să conviețuiască armonios.
Leave a comment