Cuiburi de berze
Dimineaţa era tihnită şi bălaie, gătită cu ultimele petale ale merilor de pe marginea drumului. În şanţurile verzi, cloştile cu pui, gâştele şi raţele şi mereu porcul priponit de pom îşi duceau în Buzeşti, ca de obicei, traiul paşnic. Drumul mare, golaş, cu gropiţe şi gropi, arăta ca o faţă pe care vărsatul de vânt lăsase urme dezolante. Săteni de toate vârstele, copii şi tineri cu crenguţe de tei şi sape în mână, se îndreptau spre biserica satului. Erau Moşii de Vară, sâmbăta dinaintea Rusaliilor, şi oamenii mergeau să îngrijească mormintele morţilor lor din cimitirul din spatele bisericii. Ramurile tinere de tei le duceau la sfinţit. A doua zi aveau să le ia înapoi şi să le pună la streşinile caselor şi la icoane ca să‑i apere de duhurile rele. Decorul acesta făcea din sat o carte poştală ştearsă de timp.
În ziua Moşilor, gospodinele se treziseră cu noaptea-n cap. Îşi pregătiseră pomenile şi acum umblau pe la porţi cu străchini de lut pline de scrob sau plăcinte, cu căni umplute cu ulei, orez sau zahăr. De sufletul morţilor, ziceau, întinzându-le cu o lumânare aprinsă, ca să aibă cei dragi lumină pe lumea cealaltă. Cât de sărmani ar fi fost, nu uitau buzeştenii să‑i cinstească an de an pe cei adormiţi. Moşii era ziua în care tot săracul mânca bine.
Aglaia intră pe poartă cu o strachină de lut plină cu sarmale într‑o mână, ţinând în cealaltă o plăcintă rumenă în care era înfiptă o jumătate de lumânare cu mucul înnegrit. Fusese cu pomană la vecină‑sa, Ileana, care nu o lăsase să se întoarcă acasă cu mâna goală. La câteva momente după ce intră în bucătăria de vară, auzi o voce abrazivă:
— Aglaie, Aglaie! Breee, eşti acasă?
— Aicea‑s. Dar, hai, înaintează!
În pragul uşii, Aglaia o întâmpină pe ţaţa Tinca. Femeia bătea spre optzeci de ani. Bătrână şi cam chioampă, cu nişte ochelari cu lentilele groase cât fundul borcanului, legaţi cu elastic pe după cap, pe deasupra baticului, cu zbârcituri mărunte şi multe pe faţă şi cute adânci în jurul gurii lăsate în jos, avea aerul unei cârtiţe gătite de sărbătoare. De altfel, se ţinea încă ţanţoşă. Dreaptă pentru cele aproape optzeci de primăveri pe care le ducea în spate, se sprijinea în cârjă mai mult de moft, cu mina unei latifundiare ce venise să-şi inspecteze moşia. În mâna stângă, cu vene îngroşate şi piele îmbătrânită, plină de pete mari, cafenii, ţinea strâns o traistă de lână vărgată, cu dungi roşii şi negre.
— Bună ziua, Aglaie. Dar ce mai faci, femeie? întrebă ea şi ochii-i de cârtiţă începură a scotoci curioşi interiorul bucătăriei.
— Bună ziua, ţaţă Tincă. Iaca, umblu şi eu cu pomeni de sufletul morţilor. Să-i ierte Dumnezeu de păcate pe moşneagul meu şi pe Ghiţă. Şi pe toţi morţii noştri.
— Iacă şi eu tot de asta am venit la tine. Şi, din traista vărgată, ţaţa Tinca scoase o farfurie albă cu margini înflorate, pe care se lăfăiau trei plăcinte dolofane. Aprinse o lumânare şi o înfipse într‑una dintre plăcinte. Mai scoase şi o cană de tablă albă cu buline roşii, plină ochi cu orez. Mai întâi puse odorurile pe masă, apoi le luă şi, încetinel, i le întinse Aglaiei cu ambele mâini, tremurând de bătrâneţe.
— De sufletul morţilor! Să-i ierte Dumnezeu şi să-i odihnească în Împărăţia Cerului, la dreapta Sa!
— Bodaproste. Aşază-te matale aici, pe scaun, la masă, şi primeşte un pahar de vin. Ia de-aici şi vreo două sarmale de sufletul morţilor mei. Aglaia ştia că ţaţei Tinca îi plăcea păhărelul, că nu-l ducea nicicum la urechi. Nu era bucurie mai mare în viaţa ei goală decât să stea la un pahar şi-o vorbă prin sat, ca să-şi mai alunge urâtul.
— Cum o mai duci cu sănătatea, ţaţă Tincă?
— Eh, sunt grele bătrâneţile, Aglaie. Când o coteşti spre optzeci, nimic nu mai merge cum trebuie. Azi eşti beteagă de una, mâine, de alta. Eu, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt binişor. Mă dor câteodată mânile şi picioarele… sărăcia asta de reumatism! Ochii mă cam lasă… La doi metri nu mai văd.
— Dar doctorii ce zic?
— Care doctori? Doctoriţa cea tânără vine de două ori pe săptămână la dispensar. Noroc de Maricica, sora medicală, că-mi mai dă nişte vaselină. Uite! Ţaţa Tinca scoase din buzunar un tub alb, cu scrisul negru cam şters pe el, şi i-l întinse Aglaiei.
— Ţaţă, dar asta i-a dat veterinarul lui Costache Părăuţ pentru vacă! strigă Aglaia contrariată. Şi ţi-a trecut durerea? mai întrebă ea, fără a ţine seama de stupoarea care se citea pe chipul octogenarei.
— Îmi mai trece pentru o bucată de vreme, dar câteodată mă ustură olecuţă pielea.
Aglaia nu mai zise nimic. Se uită la mâinile zbârcite cu degete groase, noduroase şi strâmbe de reumatism, cu unghii negre şi crăpate de muncă. Mâini de ţărancă săracă, aidoma tuturor mâinilor ce mânuiseră sapa o viaţă de om. Parcă mai conta ce fel de vaselină foloseau? Avuseseră ele timp pentru dânsele? Avuseseră prilejul să se îngrijească? Avuseseră parte de altceva decât de trai aspru? Mâinile lor nu cunoscuseră binefacerea cremelor. Nu ştiau ele nici ce-i săpunul fin cu miros de trandafiri, nici ce-i şamponul. Pe timpul comunismului văzuseră când şi când câte-un săpun Cheia, câte-un şampon de urzici sau câte-o cutie de Dero. Spălaseră o viaţă întreagă cu săpun de casă, pe care-l făceau din osânza de la porc. Când frecau munţi de rufe, mâinile li se prefăceau în răni vii, iar cu timpul se înăspriseră ca şmirghelul. Dezghiocaseră grăunţe de păpuşoi pentru orătăniile din curte, făcuseră lături pentru porci, îngrijiseră de copii, prăşiseră ogoarele CAP‑ului în zile toride de vară, dar la ele însele nu se gândiseră. Acum, la bătrâneţe, cum aveau ele să ştie ce unguente să folosească pentru a se trata de reumatism?
Editura pentru Artă și Literatură, 2023
Leave a comment